Un interviu pentru website-ul servapadrona.art

Ce este special în spectacolul cu La serva padrona?

Opera este o formă de artă a spectacolului foarte scumpă. Practic, ea nu poate exista fără deficit și acest deficit este acoperit mereu de subvenții și/sau sponsorizări generoase.

De aceea e foarte special acest proiect, pentru că este 100% independent. Și de aceea este specială și opera lui Pergolesi, pentru că are forță interioară folosind puține mijloace și astfel depășește toate constrângerile economice.

Va fi o producție modernă sau clasică?

Va fi și una și alta. La vremea premierei, personajele și întreaga scenografie din La serva padronaerau contemporane cu spectatorii, spre deosebire de regii, prinții și prințesele vikingi sau goți din opera seria Il prigionier superbo, în pauzele căreia a fost prezentată, în două părți de vreo 20 de minute fiecare. Fiind un intermezzo, putem presupune că scenografia era minimalistă, savoarea fiind dată de intrigă, mișcare scenică și prezența unui mim în rolul mut al lui Vespone.

Mai mult, în plin iluminism, intriga Servitoarei stăpâne avea ceva subversiv, dacă stăm să ne gândim puțin la importanța pieselor de teatru despre Figaro ale lui Beaumarchais în contextul Revoluției franceze, care va veni la mai bine de jumătate de secol după premiera de la Teatrul San Bartolomeo din Napoli.

Am făcut personajele lui Pergolesi să fie relevante în secolul XXI, în contextul zilei de astăzi, dominat de îngrijorări politice de aceleași dimensiuni ca atunci. Și atunci erau războaie și crize economice sau politice cum sunt și azi. Însă în ceea ce privește comedia domestică din operă, azi trăim într-o epocă a Internetului, iar pandemia ne-a făcut să ne săturăm de atâta stat în casă. Ca să nu mai vorbim de realitatea socială contemporană, în care nu mai există stăpâni și servitori, deși tentațiile feudale persistă și acum.

Asta a fost principala provocare a dramaturgiei din spectacolul de la Sala Dalles. Vor fi schimbări vizuale față de o montare obișnuită, însă relațiile dintre personaje și întreaga intrigă au rămas la fel de coerente.

Vom râde?

Sper că da! Dar sper și că va fi mai mult de atât, pentru că muzica lui Pergolesi nu e o farsă și uneori merge chiar împotriva libretului și aici mi se pare că rezidă succesul acestei minuscule opere, chiar și după 300 de ani. De exemplu, prima arie a Serpinei, Stizzoso, mio stizzoso, sună sarcastic în limba italiană, dar dacă am încerca să o traducem în limba română: Supărăciosule, supărăciosul meu și să suprapunem aceste cuvinte pe muzica ei, rezultatul s-ar putea să fie dominat mai degrabă de o afecțiune duioasă decât de șiretenie și capriciu.

Sunt arii celebre în această operă?

E un mic paradox aici: opera e menționată foarte des, practic nu lipsește din nici o istorie a operei, însă lipsește din repertoriul standard al teatrelor de operă. Toate ariile și duetele sunt superbe și sună foarte familiar, ai zice că nu știi exact de unde să le iei, par așa de cunoscute! Aria lui Uberto, Sempre in contrasti, pare un embrion al cavantinei lui Figaro, scrisă de Rossini un secol mai târziu, apoi monologul lui din partea a doua poate fi văzut ca o versiune caricaturală a lui Filip II din Don Carlo (Ella giammai m’amo). Însă aria de care m-am atașat emoțional cel mai mult este A Serpina penserete, din partea a doua, în care muzica lui Pergolesi e atât de sensibilă, încât pare că ar contrazice cu delicatețe toată manipularea la care se dedă Serpina în libret. E aproape romantică. În orice caz, Mozart și Rossini trebuie să-l fi studiat pe Pergolesi, filiația muzicală este deseori evidentă.

În fine, opera se termină cu un lung duet comic, libretul e aproape licențios, vorbind despre „ciocănelul“ și „tamburul“ iubirii, însă iarăși Pergolesi elimină vulgaritatea din doar câteva note pur și simplu grațioase. E un dialog în care comicul de situații e dat mai degrabă de naivitatea uneori ușor prostească de care dau dovadă un bărbat și o femeie când descoperă că s-au îndrăgostit.