într-o sâmbătă, 1 Octombrie, la Opera Națională București, premieră
Jacques Offenbach: Les Contes d’Hoffmann
Regie, mișcare scenică, lighting design: Matteo Mazzoni; scenograf decor: Elisabetta Salvatori; scenograf costume: Roberta Fratini; coregrafie: Beatrice Șerbănescu; video design: Luca Attilli; asistent regie: Claudia Machedon; asistent scenograf decor: Giacomo Callari
Iustinian Zetea (Lindorf/Coppélius/Miracle), Cătălin Țoropoc (Dapertutto), Daniel Magdal (Hoffmann), Mădălina Barbu (Olympia), Oana Andra (Giulietta), Alla Vasilevitsky (Antonia), Mihaela Ișpan (Niklausse), Liviu Indricău (Spalanzani), Ciprian Pahonea (Nathanael), Filip Panait (Crespel), Sorana Negrea (O voce), Daniel Pop (Luther), Andrei Lazăr (Andrés, Cochenille, Franz, Pitichinaccio), Florin Simionca (Hermann), Daniel Filipescu (Schlemil)
Cu participarea Orchestrei, Corului, a Baletului Operei Naționale București și a elevilor de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”
Maeștri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu
Dirijor: Ethan Schmeisser

A curs plictiseala pe pereții Operei Naționale București la premiera Povestirilor lui Hoffmann, din cauza unei regii anoste și a unei distribuții mediocre în cel mai bun caz.

Mazzoni continuă pe linia lui de Carlo, în „epoca Jinga“

Prima impresie după ridicarea cortinei n-a fost neapărat rea. Taverna din Nürnberg era încadrată de o structură ce părea metalică, cu feronerie belle époque. Costumele n-au lăsat loc de nici un dubiu, plasând evident acțiunea în secolul XIX. Dar în momentul în care proiecția pe un ecran din fundul scenei prelungea vizual perspectiva, totul părea să se desfășoare pe peronul unei gări, nicidecum într-un Biergarten, așa cum scria pe o firmă care preciza locul acțiunii.

Dacă jumătate din caietul program conține materiale scrise de echipa din jurul regizorului, fiecare membru lăudându-se cu cât de moderni sunt în gândire și concepție, Mazzoni susținând chiar că se vede concurând filmul și televiziunea cu inventivitatea lui tehnologică și artistică, rezultatul a fost mai degrabă un concert în costume pe care nici măcar muzica genială a lui Offenbach nu l-a putut salva.

Aș fi și mai plicticos decât Mazzoni dacă aș sta să descriu în detaliu, act după act, în ce a constat producția. Mai degrabă aș enumera câteva ratări supărătoare. Cum ar fi faptul că tot corul era îmbrăcat în negru la petrecerea lui Spalanzani, de parcă veniseră la o înmormântare la care se dansa totuși pe muzică de vals. De fapt dansau doar Hoffmann și Olympia, ceilalți stăteau ca la un priveghi.  Sau prezența inutilă a aceleiași structuri cu aparență metalică în toate actele, deși nu avea nimic de a face cu scenele de interior. De unde soluția leneșă și de rău augur a revenirii fâșiilor de voal de sus până jos pe post de perete al casei Antoniei. N-am mai văzut așa ceva într-o producție de prin anii ’90, când bugetele teatrelor de Operă erau cu adevărat sărace. Apoi, pentru a pune în prim plan niște proiecții cu valuri ultrarepetitive pe niște trepte în fața scenei, întreaga acțiune a actului din Veneția a fost mutată în spate, făcând ca dicția bolborosită a  Oanei Andra în rolul Giuliettei să fie încă și mai neinteligibilă. După care s-a revenit la o versiune mai mică a tavernei în epilog, pentru că scenografii nu s-au mai debarasat de nefericitele trepte venețiene, făcând corul să se îngrămădească la fel ca o turmă în jurul câtorva mese.

Pe scurt, întreaga mișcare de scenă a fost redusă la minimul posibil, lăsând interpreții să gesticuleze după cum i-a dus mintea, sperând ca perucile caraghioase să provoace totuși râsul spectatorilor.

Un colectiv îmbătrânit și mediocru

Dacă stagiunea trecută debuta cu Bryn Terfel în rolul lui Scarpia, în anul unu al directoratului lui Daniel Jinga și al celui de-al doilea secol de finanțare de stat, la Povestirile lui Hoffmann a fost utilizat aproape exclusiv ansamblul de soliști ai casei. Daniel Magdal a preluat rolul titular și a cântat groaznic. Acestui Hoffmann i-a lipsit complet spiritul sau pasiunea, înlocuite de stilul plângăreț al tenorului-director-adjunct al instituției, cu intonații aproximative în cea mai mare parte a timpului și cântând de-a dreptul fals în rest. În orice caz, el a reușit să ruineze aproape tot ce e frumos în muzica lui Offenbach. De fapt, aproape orice distribuție ai încerca să faci pentru Povestirile lui Hoffmann din ansamblul ONB, chiar și pe hârtie sună ca un fel de glumă. Cum ar fi Andrei Lazăr în rolul servitorului Franz. Liviu Indricău, deși s-a descurcat cumva cu rolul lui Spalanzani, ar fi fost mult mai nimerit. Sau distribuirea lui Iustinian Zetea în toate rolurile malefice (Lindorf/Coppélius/Miracle), în care a plictisit foarte repede. Alla Vasilevitsky, singura invitată din străinătate, n-a fost cine știe ce convingătoare în rolul Antoniei, iar Mădălina Barbu, foarte aplaudată, a țipat acutele din finalul scenei Olympiei într-o manieră destul de jenantă.

În fine, deja mă repet, ar fi plictisitor să-i comentez pe toți cei care au cântat. E suficient să spun că n-a fost bine și că fiecare cântăreț a avut propria sa variantă de limbă franceză. Tot acest talmeș balmeș a fost condus la fel de plictisitor și de pătrat de un Ethan Schmeisser care se poate lăuda că a reușit să nu acopere vocile cu orchestra și a avut vreo două momente în care corul n-a răcnit (și multe altele în care a făcut-o). Dacă faptul că stagiunea nu s-a mai deschis cu Tiberiu Soare în fosă care să bubuie orchestra de să se audă până în stația de metrou de la Eroilor poate fi numit o victorie, atunci a fost o victorie à la Pirus. Schmeisser n-a reușit să alunge plictiseala, deși gestica lui era destul de exagerată.

Un accident sau o nouă criză?

Chiar dacă acest spectacol a fost aplaudat de o sală care arăta mult mai plină decât harta locurilor vândute, tot așa trebuie remarcat că în ambele pauze au plecat mulți spectatori. Aș fi plecat și eu dacă nu aveam de gând să scriu o cronică a acestui eșec. Dacă premiera nu a fost sold out, sunt realmente curios cine ar dori să revadă acest spectacol atât de anost. În timpul serii care părea că nu se mai termină, mi-am adus aminte de un interviu acordat de Liviu Ciulei ziarului New York Times, în care zicea: „Merg foarte rar la Operă. Tatăl meu m-a dus la Scala din Milano în 1939 și am jurat că voi merge săptămânal să văd operă, dar când m-am întors am avut ghinionul să văd Madama Butterfly. N-am mai revenit timp de zece ani, ceea ce a fost totuși o greșeală“. Acest Hoffmann de la ONB are potențialul de a îndepărta de Operă, pe nedrept, publicul nou.

Matteo Mazzoni declara cu mult tupeu într-un interviu de promovare a premierei că așteaptă de șase ani să revină la ONB. Acum șase ani el n-a făcut decât să replice o producție submediocră de la Opera Iași pentru Bărbierul din Sevilla. Nu înțeleg de ce ONB i-ar fi datoare cu ceva. Acest concert în costume numit Povestirile lui Hoffmann se înscrie pe linia tristelor producții ale altui italian, Mario de Carlo, devenit regizorul casei pe vremea lungului interimat al lui Fănel Ignat, în timp ce producția semnată de La Fura dels Baus pentru Œdipe a fost casată în vară. Dacă după stagiunea centenară, cu multele bâlbâieli salvate de câteva reușite, ONB a ajuns la concluzia că a fost o excepție și trebuie să se întoarcă la ce făcea până în 2021, atunci viitorul nu arată bine deloc.

Daniel Jinga și-a început mandatul departe de promisiunile pe care le-a făcut în proiectul de management. Să trecem peste momentul Promenadei Operei, cu Magdal cântând în balonul cu aer cald (se pregătește să facă același lucru Alin Stoica, zilele astea).

În vară, ONB i-a avut ca invitați aproape în același timp, pe regizorul Andrei Șerban (pentru revival-ul producției sale de Don Giovanni) și pe dirijorul Christian Badea (pentru două spectacole formidabile cu Otello). Cei doi se fac „vinovați” pentru unul dintre cele mai mari succese ale Wiener Staatsoper când au colaborat la premiera pentru… Povestirile lui Hoffmann, în 1993. Dacă ONB își dorea atât de tare acest titlu în repertoriu, de ce nu a apelat la ei? Cu siguranță că nici vizual și nici muzical nu ar fi plictisit pe nimeni, ci ar fi rămas un moment memorabil, chiar istoric.

Mai departe, stagiunea continuă pe aceeași linie fără orizont. O Carmen având ca invitată pe Ramona Zaharia, dar în care José Cura a fost înlocuit de Vlad Budoiu, tenorul argentinian susținând că distribuirea lui la București e un fals, o Lucia di Lammermoor în care tenorul a stat multă vreme sub semnul întrebării, în final fiind anunțat tot Florin Guzgă, însă cu insipida Veronica Anușca în rolul titular sunt practic singurele spectacole ceva mai interesante. În rest, generoasa subvenție de la Ministerul Culturii e consumată integral de ansamblul îmbătrânit și neperformant al casei.

Peste toate astea, după moda din teatru, sala ONB găzduiește tot felul de spectacole invitate, unul mai îndoielnic decât altul: Caruselul prieteniei cu absurdul teatru Ambasadorii, o gală de operă româno-bulgară, o seară dedicată iei și probabil că vor mai răsări și alte idei concurente întru nefericire, ca ciupercile. Cu atât mai mult cu cât unele focare de [in]cultură precum Casa Lipatti sau Centrul cultural Lumina urmează a fi desființate de Nicușor Dan, primarul Capitalei.

Vă mai aduceți aminte de excelentele spectacole cu Otello de acum câteva luni? După calculele mele, ONB are potențialul financiar dat de subvenție dar și (mai ales) de încasările din biletele vândute de a prezenta vreo 25-30 de spectacole de același nivel.  Cu dirijori și distribuție de soliști principali de un nivel excepțional și pregătite muzical foarte bine, cu un număr de repetiții mai mare decât obișnuitul unic „șnur” în care mai degrabă se verifică dacă toată lumea are aceeași partitură. Pare de neimaginat că se pot face atâtea. Chiar și cu jumătate ar fi ceva nemaivăzut la București. Ei bine, primele trei luni de stagiune ne asigură că nu se va întâmpla nici măcar unul singur.