Într-o joi, 15 Iunie, la Ateneul Român
Robert Schumann: Simfonia nr. 3, în mi bemol major, op. 97, „Renana”
William Walton: Concertul pentru violă și orchestră
Solist: Răzvan Popovici
Richard Wagner: Preludiu la opera Tannhäuser
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Când un mare dirijor propune un program în care uvertura operei Tannhäuser e singurul șlagăr simfonic, e un semn că se va întâmpla ceva interesant la concert.

Simfonia Renană încă mai are nevoie de o decriptare. Mahler a reorchestrat-o, alimentând legenda urbană după care Schumann ar fi avut dificultăți în alegerea instrumentelor potrivite și au trebuit să treacă destul de mulți ani pentru a fi prezentată în varianta originală. Viziunea dirijorului a devenit determinantă. Christian Badea s-a plasat în zona mainstream, a marii atmosfere clasice, așa cum au făcut-o toți cei mari, de la Sawallisch, Giulini sau Schuricht până la Kubelik sau Haitink, favorizând optimismul simfonic, eventual pastoral, al călătoriei lui Schumann spre Düsseldorf, unde spera la o viață nouă, mai bună, ca dirijor al orchestrei lui Felix Mendelssohn. Din păcate, orchestra Filarmonicii a trădat destul de des intențiile dirijorului, mai ales în prima parte, când alămurile, în special cornii, au avut multe greșeli tehnice, ca-n „vremurile bune“.  Atmosfera s-a destins gradual spre o parte a patra, cea a ceremoniei din catedrala orașului Köln, căreia Christian Badea i-a restituit întreaga solemnitate admirabilă, încheind exuberant prima jumătate a serii. Dacă doriți să revizitați discografia acestei simfonii, recomandarea mea rămâne înregistrarea din 1956 a lui Sir Adrian Boult cu LSO, cu o primă mișcare într-o viteză mult mai mare decât media, dar care, foarte interesant, relevă filiația din Eroica lui Beethoven.

Însă momentul cel mai interesant a fost Concertul pentru violă al lui Walton. Englezii suferă de un complex muzical ce poate părea ridicol, asemănător cu ale noastre, în ceea ce privește producția componistică națională. Deși o mare putere europeană și mondială, Anglia este văzută ca „o țară fără muzică“ (The land without music) prin comparație cu Germania, Franța sau Italia. De aceea, apariția unui compozitor precum William Walton a fost salutată și prețuită încă de la început, lucrările sale fiind deseori înregistrate de casele de discuri britanice imediat după premiera absolută. Apoi viola, un instrument pe seama căruia muzicienii occidentali fac tot felul de glume (inexistente la noi), cu apariții destul de rare în calitate de subiect solistic. Un meloman ar avea parte de o reală provocare dacă ar fi pus să enumere câțiva viruozi ai acestui instrument. La vremea creației lucrării lui Walton, cel mai faimos violist era Lionel Tertis, dar acesta a refuzat să cânte premiera absolută a concertului, lăsând această onoare lui Paul Hindemith, mult mai cunoscut astăzi în calitate de compozitor, autorul operei Mathis der Maler, printre multe altele (o operă care a avut premiera românească abia la ediția din 2017 a Festivalului Enescu).

Din fericire, în România îl avem pe Răzvan Popovici, cunoscut pentru festivalul său, Sonoro.  O primă parte suficient de animată (Walton începe cu Andante con moto, contrar tradiției concertistice în care prima mișcare e mai rapidă) a expus tandrețea instrumentului său, dar și pulsația ritmică, discretă și pregnantă în același timp a concertului. Expresivitatea comunicativă și sinceră a lui Răzvan Popovici s-a întâlnit cu acompaniamentul orchestral delicat al lui Christian Badea într-o simbioză palpabilă, deși dirijorul a fost deseori provocat să tempereze elanurile corzilor „grele“. Pe măsură ce trecea timpul, sonoritatea delicată, uneori seducătoare a violei, a captivat tot mai mult atenția publicului, surprins să descopere o lucrare pe cât de „modernă“ pe atât de abordabilă. Dar această accesibilitate nu e dată de o partitură facilă (căci nu e, oricât s-ar ivi pe ici pe colo atmosfera unei muzici de film), cât de ritmul interior al compoziției, pe care solistul l-a integrat organic în execuția tehnică.

În momentul în care Christian Badea trece în repertoriul de operă, e destul de greu să-ți reții entuziasmul. Cu preludiul operei Tannhäuser, dirijorul a galvanizat orchestra și întreaga atmosferă a serii, încheiată cu panaș. Pentru o dată, alămurile și-au potolit apetitul pentru volum și forță, iar corzile au devenit instrumentele unui concert rock. Energia direcției lui Christian Badea a fost contaminantă, trezind amintiri despre Parsifal și provocând ovații nereținute, chiar viscerale ale publicului. Fie și numai pentru acest ultim sfert de oră cu Wagner, concertul de azi rămâne memorabil. Din fericire, mai e și mâine.