Într-o joi, 22 iunie, la Ateneul Român
Aleksandr Borodin: Dansuri polovţiene pentru cor şi orchestră
Frédéric Chopin: Concertul nr. 2, în fa minor, pentru pian şi orchestră
Joaquín Turina: Dansuri fantastice
Manuel de Falla: Suita nr. 1 şi Suita nr. 2 din baletul Tricornul
Orchestra Simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu”
Alexei Volodin – pian
Dirijor: Josep Caballé Domenech

N-aș fi fost interesat de închiderea oficială a stagiunii Filarmonicii dacă o schimbare de ultim moment nu l-ar fi adus la Ateneu pe pianistul rus Alexei Volodin în locul Lisei de la Salle. Pe Volodin l-am putut vedea în primăvară la Sala Radio. Doar l-am văzut și nu l-am putut audia prea bine, pentru că Orchestra Națională Radio l-a îngropat în Rahmaninov 2 ca într-un sarcofag sonor (chiar dacă microfoanele au reușit să-l capteze în transmisiunea radio). Acum, cu al doilea concert al lui Chopin, în care orchestrația nu are cum să deranjeze instrumentul solist, arta lui a putut fi gustată pe deplin.

Asocierea lui Chopin cu muzica de balet din programul acestei ultime „duble” a sezonului mi s-a părut nepotrivită, forțând aplauze estivale. Scopul „bunei dispoziții” a fost atins, dovadă entuziasmul publicului la sfârșitul concertului.

Seara n-a început bine. Corul predominant feminin al Filarmonicii n-a făcut nici măcar o tentativă de dicție, sunând ca o vocaliză continuă, în timp ce ritmurile „vijelioase” ale dansurilor polovțiene au arătat o orchestră revenită prompt și confortabil în sonoritățile obișnuite: tare, dur, fără urmă de finețe. Însă muzica Cneazului Igor e atât de frumoasă, încât poți uita de toate defectele, chiar dacă la final îți rămâne totuși impresia că a lipsit ceva.

Pentru unii a fost o seară de deconectare și escapism, pentru mine a fost însă seara lui Volodin. Pianistul a navigat felin prin prima parte a concertului, în contrast cu indiferența acompaniamentului orchestral. Iar în partea a doua a spus o poveste, în zece minute. Cea a unui tânăr de 19 ani, îndrăgostit și timid, deja nostalgic după locurile copilăriei pe care le va părăsi peste doar un an. Volodin a mângâiat pianul cu o tușă de o delicatețe eterică, comunicând inocența, evocând iubiri pierdute și reverii resemnate. Aici standardul interpretării e dat de Clara Haskil, într-o înregistrare celebră cu Igor Markevitch și Orchestre Lamoureux din anii ’50, dar Volodin s-a apropiat mai mult de Claudio Arrau, îndrăznind chiar să concureze cu trilurile inegalabile ale acestuia. O tehnică perfectă dublată de un simț al frazei din care punctele de suspensie n-au lipsit, dublând emoția, a creat, pentru o clipă, iluzia că peste notele pianului auzi și versuri nescrise vreodată. Iar cei care le-au auzit recitate așa au fost cu atât mai mișcați, oftând la final.

Așa cum era de așteptat, după pauză a urmat un program „tonic” de sonorități iberice. Și da, am remarcat că Dansurile lui Turina citează oarecum din cele ale lui Borodin, dar dincolo de asta, nici o variație, o sonoritate uniformă și tare, prelungită în Tricornul lui de Falla cu aceeași veselie forțată. Părea că nu se mai termină, iar când dirijorul s-a întors spre public mă simțeam la fel de tonic ca și cum aș fi băut 3 litri de apă tonică.

Așa s-a terminat stagiunea Filarmonicii. Urmează un festival care nu se diferențiază cu nimic de seria de concerte abonament, apoi vacanță până la stagiunea „electorală” 2023-24.

A fost o stagiune pentru care managementul a primit nota 9,15. Cu peste 50 de sutimi sub rateul numit stagiunea 101 a ONB, notată cu 9,66. Așa ministru, așa evaluări (și așa concursuri). Și un raport din care orice critică a orchestrei a dispărut, față de aprecierile din proiectul de management, chiar dacă orchestra a rămas exact la fel și n-a cântat mai bine decât în trecut. Un raport din care aflăm picanterii (cine a mai fost sancționat – pag. 27, sau că la cor au fost niște altercații – pag. 23 etc.) dar și secretul lui Polichinelle, anume că dl Mihai Constantinescu este consilier artistic (pag.24). Prezența celui mai important impresar român în echipa FGE explică pe deplin prezența unor artiști buni pe scena Ateneului, chiar dacă impresia generală este de  Festival Enescu mai de mâna a doua,  cu buget redus.