într-o luni, 29 August, la Sala Palatului
Giuseppe Verdi: Otello
Fabio Sartori (Otello), Anastasia Bartoli (Desdemona), Luca Salsi (Jago), Joseph Dahdah (Cassio), Francesco Pittari (Rodrigo), Adriano Gramigni (Lodovico), Eleonora Filipponi (Emilia), Eduardo Martinez (Montano), Matteo Mancini (un Araldo)
Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino
Regizori multimedia: Nona Ciobanu, Peter Košir
Maestru de cor: Lorenzo Fratini
Dirijor: Zubin Mehta

Greu de imaginat: o orchestră italiană de mare tradiție (Maggio Musicale Fiorentino), cu stilul lui Verdi în ADN, cu un cor a cărui dicție nu te lăsa să te uiți spre supratirare, cu soliști italieni care cunoșteau rolurile până la cea mai mică subtilitate și totuși… Și totuși a fost cel mai anost și mai tern spectacol de operă de care-mi aduc aminte. De vină pentru cele peste trei ore (!) de plictiseală a fost Zubin Mehta, un dirijor aproape legendar, venerabil, mai mult decât respectabil.

Seara a început cu politicieni, pentru că, așa cum am scris, războiul electoral a început cu primele ciocniri de avangardă pe domeniul culturii. Raluca Turcan a revenit în prim plan, alături de consilierul prezidențial pe probleme de cultură, Sergiu Nistor, vorbind în acea engleză detestabilă cu accent românesc în timp ce-l țineau în picioare minute în șir pe octogenarul Zubin Mehta pentru a-i înmâna o decorație. Nimeni din Sala Palatului nu părea interesat de ceremonie, însă marele dirijor a reacționat impecabil, mulțumind în română și amintind că vine la București încă din 1964. Așadar, liberalii au ripostat, n-a mai fost nimeni să evoce și invoce umbra lui Romașcanu la Sala Congreselor PCR.

Dar astea sunt doar detaliile sordide ale unei seri care era despre muzică și, mai ales, despre operă. Primele acorduri ale violentei furtuni au izbucnit și atmosfera părea încărcată de o electricitate emoțională.

În fine, după politică, muzică

Fabio Sartori și-a făcut intrarea cu un Esultate! care a relevat un tenor spinto epuizat. Un Otello matur, cu alte cuvinte obosit de lupte, tânjind după iubire. Un tenor de care se legau multe speranțe ale italienilor acum un deceniu, cu spectacole de deschidere de stagiune la Teatro alla Scala, evoluând de la o voce lirică spre una fără grave, cu probleme în acute și tatonând lirismul cu falsetto-uri  dizgrațioase. Duetul cu Desdemona din primul act a suferit, tenorul forțând în cele cu Iago din al doilea, pentru ca din actul trei încolo să nu mai conteze nimic. E drept, rolul e crucifiant, dar în lume există încă tenori care-l pot duce mult mai bine decât Sartori (bătrânul Kunde, incitantul Lee, sau tânărul Soghomonian, prezent la București anul trecut, sau la Aix-en-Provence, anul acesta).

De partea cealaltă, Luca Salsi a mizat cu ostentație pe expresivitate, însă cu o voce neatrăgătoare, campând un Iago bădăran care pozează în intelectual. Excursiile lui Luca Salsi în repertoriul verdian sunt deplorabile în general, marile declamații ale unui Germont sau Conte de Luna fiind adevărate orori, dar Iago e un rol diferit. Arcuirile vocale sunt scurte, țesătura mai joasă și aici baritonul italian se simte mai în largul său.

În fine, Anastasia Bartoli a fost cea mai proaspătă din toată distribuția, deși i se pot imputa poate cele mai multe limitări vocale. O emisie vocală închisă destul de mult, până la punctul în care dicția devenea neclară, un acut tăios, lipsit de pianissimi dar, în fond, asta e școala italiană (așa erau și Scotto, și Freni, nu trebuie să căutăm o Montserrat Caballé în peninsulă). Dar, în același timp, o voce lirică, tânără, credibilă.

Plictiseală

Scena jubilației de după debarcarea lui Otello a fost cea mai pătrată interpretare orchestrală posibilă. Treptat, maniera foarte ternă a lui Mehta a luat în stăpânire totul, anulând drama. La pauză, grupuri întregi de spectatori au părăsit sala, și-așa departe de a fi plină. Între actele trei și patru, alți melomani s-au dat bătuți de atmosfera epuizant de trenantă a concertului. Proiecțiile Nonei Ciobanu au abundat de platitudini (imagini ale unei catedrale în ruine pe muzica din Ave Maria, un clișeu consonant cu neputința dirijorului).

Îmi aduc aminte de un Sir Neville Marriner la 89 de ani dirijând la Ateneu Variațiunile Enigma, le aud și astăzi, în memorie. Wilhelm Furtwängler a făcut istorie cu un  Don Giovanni la Salzburg, în 1954, premonitoriu, filosofic, profund, chiar în anul în care a și murit. Criticii revistei Opera Magazine au denunțat atunci tempii letargici ai legendarului dirijor, însă timpul i-a făcut dreptate. Numai că Verdi nu este nici Elgar și nici Mozart. Aici este vorba despre Otello, despre Shakespeare, despre gelozie și despre o dramă profund umană, pe care spiritul italian și Arrigo Boito au făcut-o și mai viscerală. Ratând drama și implicit catharsisul, deși atent la toate detaliile sonore, Mehta a ratat totul. Și astfel, o operă de două ore, care la ONB, anul trecut, ni s-a părut că s-a terminat prea repede, astăzi a devenit o veșnicie iritantă.