Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Fabulosul Otello de la ONB


într-o miercuri, 8 Iunie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Otello
Regie, decor și lumini: Giancarlo del Monaco, costume: Stella del Monaco, asistent costume: Ricardo Coelho,
asistent regie: Claudia Machedon, Alex Nagy
Arsen Soghomonyan (Otello), Hrachuhí Bassénz (Desdemona), Vladislav Sulimsky (Jago), Liviu Indricău (Cassio), Valentin Racoveanu (Roderigo), Filip Panait (Lodovico), Mihaela Ișpan (Emilia), Iustinian Zetea (Montano)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: Christian Badea

Aproape de final, stagiunea centenară a Operei Naționale București a produs și mult așteptatul debut al lui Christian Badea, cu două spectacole cu Otello într-o distribuție excepțională de soliști principali. Evenimentul tinde să devină mai important decât ar părea la prima vedere.

Un șoc muzical

Otello a început literalmente cu un trăsnet. Christian Badea a insistat să introducă efectele speciale de tunete și fulgere imaginate de Verdi pentru completarea dramatică a partiturii muzicale. Scena furtunii, în care locuitorii Ciprului așteaptă încordați venirea maurului, a fost înfricoșătoare, dincolo de convențiile teatrale. Dar secretul acestei tensiuni a stat în moderație: cea a orchestrei, care a menținut un nivel sonor ce permitea toate nuanțele dinamice, de la piano la fortissimo, și cea a corului, a cărui textură vocală a avut o rezoluție mai bună chiar și față de vremurile de glorie ale lui Stelian Olariu, legendarul maestru de până mai ieri.

Arsen Soghomonyan intră pe culoarul care desparte corul în două jumătăți și livrează un Esultate! electrizant. Tenorul armean are o culoare vocală ideală pentru Otello: baritonală, în direcția implacabilă spre care trage tessitura foarte centrală a rolului, dar cu acute explozive, totul cântat cu o voce rotundă și neobișnuit de sigură. Urmează Iago și Vladislav Sulimsky șerpuiește prin dialogul cu Roderigo, pentru a da drumul la voce în scena bahică ce urmează. Soghomonyan intervine după duelul lui Cassio cu Montano și izbește din nou, cu Abbasso le spade! Duetul cu Desdemona, erotic și poetic în același timp, aduce pe scenă o voce de o puritate neobișnuită, cea a sopranei Hrachuhí Bassénz. Actul întâi se termină parcă prea repede, publicul e uluit și izbucnește în aplauze înainte de ultimele acorduri orchestrale, dar e temperat de Christian Badea.

Povestea lui Shakespeare, amplificată de muzica lui Verdi, devine și povestea unui spectacol. Pentru că a fost un spectacol epic, de povestit celor care nu au fost în sală (dar care mai au o șansă să-l vadă sâmbătă, 11 iunie).

Badea e aplaudat intens la revenirea pe podium pentru actul al doilea, care urmează fără pauză. Sulimsky face un Iago al său, de o subtilitate diabolică, nu se dă înapoi de la efecte teatrale, într-un Credo cum n-am mai auzit niciodată la ONB. Scena Iago – Otello care domină acest act îl face pe bariton și pe tenor să se completeze atât de bine, încât cei doi devin niște personaje pilon, care o strivesc pe Desdemona în nebunia lor, iar ezitarea lui Verdi care a fost tentat să-și numească opera Iago devine cât se poate de logică.

Tu gli perdona. (Hrachuhí Bassénz și Arsen Soghomonyan)

La pauză, spectatorii comentează ca și cum ar fi la Viena sau la Londra: cine a fost mai bun, Soghomonyan sau Sulimsky, așteptând de la Bassénz o revelație. Orchestra și corul ONB sunt de nerecunoscut. O asemenea coerență muzicală nu s-a mai auzit aici niciodată în ultimele trei decenii.

Entuziasm și mai mare la revenirea din pauză a lui Badea, care galvanizează marea scenă de ansamblu din actul al treilea, restaurând acel concertato tăiat deseori până acum, pentru că ori era imposibil pentru forțele muzicale bucureștene, ori nu ieșea bine. Asta după ce Soghomonyan a fost iar în prim plan, cu agonizantul Dio, mi potevi scagliar. Din nou pauză, urmează finalul, cu Bassénz sfâșiind toate inimile într-un Ave Maria fără echivalent, Otello moare și el, după un Niun mi tema cu care emoția și empatia sunt duse la cote maxime. Aplauze și ovații în picioare, minute în șir,  publicul nu părăsește sala decât după ce cortina cade de tot.

Dar critica… unde e?

Au fost erori? Da, foarte puține și extrem de punctuale, un cor dezlănțuit câteva secunde, o alamă falsă în actul trei, o intonație ici și colo, dar toate mai pasabile ca niciodată și, în aceeași măsură, prezente ca oriunde în lumea bună. Iar publicul aplaudă la nesfârșit, în picioare, ca la Covent Garden, pentru că se cântă ca la Covent Garden.

Soghomonyan are toate datele pentru a fi Otello al anilor care vor urma. Are timbrul cel mai excitant, în ciuda unui pasaj care pare să separe un registru acut strălucitor de restul vocii. Dar în condițiile în care Gregory Kunde are o vârstă, Kaufmann sună ca un poet romantic german, fără legătură cu războinicul gelos și dezlănțuit instinctual care este Otello, Alagna e mereu forțat și dincolo de limite, iar Lee rămâne tăios, dar fără prea multă substanță vocală, tenorul armean este, la numai 38 de ani, viitorul acestui rol.

Si, pel ciel marmoreo giuro! (Vladislav Sulimsky și Arsen Soghomonyan)

Sulimsky face un Iago ce-l evocă pe Leiferkus, la fel de diabolic și de inteligent, dar în același timp diferit, foarte personal, de o expresivitate care poate pune pe gânduri orice actor. Iar Bassénz seduce în primul rând prin frumusețea timbrului, însă când rolul Desdemonei, dificil pentru că e atât de liniarizat de către Boito, permite expresivitate, devine devastatoare.

Ave Maria, piena di grazia (Hrachuhí Bassénz)

Dintre „ai noștri“, toți stimulați și implicați de către principali și de către discursul orchestral, Liviu Indricău a fost un Cassio excelent, arătând încă o dată că, în rolurile secundare, tenorul român face față oricărei scene din lume. Sigur, și Filip Panait confirmă încă o dată speranțele, iar Iustinian Zetea s-a ridicat la un nivel foarte bun. Și chiar dacă vocea uzată a lui Valentin Racoveanu a întâmpinat dificultăți în concertato, la fel cum a fost cazul Mihaelei Ișpan, e clar că toți au fost contaminați de acest nivel artistic din jurul lor, unul neobișnuit la București. Ceea ce a făcut ca producția minimalistă, cu costume neatrăgătoare a lui Giancarlo del Monaco să pară că are mai multă logică și că și-a găsit cumva o anumită valoare, dată tocmai de cântăreții care o locuiau. De fapt, și aici Christian Badea are meritul principal, operând mici schimbări în dispunerea corului, cu efect imediat în acustica întregului spectacol, iar Alex Nagy și Claudia Machedon au făcut o treabă foarte bună cu acest revival.

Rămâne orchestra. Ceea ce părea de neimaginat, respectiv civilizarea lecturii pe care o face partiturii, a fost o revelație. Nuanțe, dinamică, când am mai pomenit așa ceva? Privind în urmă, la adevăratele placaje de rugby sau de fotbal american practicate de falanga instrumentală a Operei la gâtul unor cântăreți de operă precum Bryn Terfel, Maria Guleghina sau Lise Davidsen, adevărate ciocniri orgolioase și cu atât mai lipsite de sens, nu poți decât să te întrebi cum e posibil ca același ansamblu să fie atât de funcțional și de colaborativ, ba chiar să arate o energie cu adevărat vie, tocmai pentru că nu s-a lăsat dus de val?

În loc de concluzie

Există un mare merit aici: Christian Badea. Așa cum a fost cazul și cu Parsifal de la Ateneu în 2016, Badea a demonstrat că utopia unui spectacol de operă „ca afară“ este posibilă. Dar, fiind la a doua demonstrație, e clar că utopia nu există și că este, de fapt, un obiectiv, pe cât de realizabil, pe atât de necesar și de urgent.

Christian Badea la Opera Națională București

Am fost revoltat mulți ani din cauza absenței lui Christian Badea din stagiunile Operei Naționale București. Am primit scuze (vol. 1) și explicații (vol.2) pe care nu le-am acceptat niciodată. Acest debut atât de amânat nu s-ar fi produs probabil niciodată fără Daniel Jinga, actualul director al ONB. Pentru că, dacă Christian Badea a fost invitat de toți predecesorii săi la direcția generală a Operei, doar acest maestru de cor, cu o intuiție pe care puțini o au, i-a oferit dirijorului condițiile minimale pe care le cerea: un număr rezonabil de repetiții și o distribuție de soliști principali la alegerea lui. Rezultatul se vede: un spectacol de pe altă planetă față de cele obișnuite în sala teatrului de operă din Piața Eroilor. Da, a părut un efort mare, dar asta a fost acum. Prin repetiție și muncă acest efort va deveni o obișnuință, pe care toată lumea o numește simplu: profesionalism.

După această seară, în care ștacheta nivelului artistic a crescut brusc și foarte mult, ONB se află la un punct de răscruce fundamental, rezumat într-o întrebare: cum vrem să arate Opera din România? Dacă ați întreba orice spectator care a văzut acest Otello, veți primi un singur răspuns: așa, ca în acest spectacol. Mai departe, e responsabilitatea managerului ONB să facă posibil acest nou standard. Și este posibil.

3 comentarii la “Fabulosul Otello de la ONB

  1. dnicolescu
    iunie 9, 2022

    Imi place enorm cronica Dvs., cu atit mai mult cu cit este scrisa la cald. Sa va ce mai fac croinicastirii care asteapta sa vaa de oinctor si cum mai bate vintul .ma astep la orice, inculsiv la reactia ” jignitilor ” autohtoni de orice teaoa or fi ei.

    Apreciază

  2. Pingback: despreopera.ro | Fabulosul Otello de la ONB | araratonline.com

  3. Pingback: Otello și viitorul Operei Naționale | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.825 de urmăritori
Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: