într-o miercuri, 6 Septembrie, la Ateneul Român
Schubert: Simfonia Nr. 5 în si bemol major D 485
Berwald: Erinnerung an die norwegischen Alpen
Berwald: Simfonia nr. 3 în do major, Singulière
Gewandhausorchester
Dirijor: Herbert Blomstedt

și la Sala Palatului

Farrenc: Uvertura Nr. 2 în mi bemol major op. 24
Haydn: Simfonia nr. 104 în re major H. 1/104
Brahms: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77

Orchestra Filarmonică din Israel

Dirijor: Lahav Shani

Solist: Gil Shaham

O coincidență a pus alături, în aceeași zi, la Ateneu și la Sala Palatului, doi dirijori la extremitățile carierei: Herbert Blomstedt – 96 de ani și Lahav Shani – 34, ambii cu programe de concert luminoase, în ton cu această toamnă superbă, când România are cea mai plăcută vreme din lume.

La Ateneu, Blomstedt s-a despărțit vesel, salutând admirativ cupola Ateneului, de un public care l-a ovaționat în picioare, cucerit definitiv și care-i va păstra în memorie clipele de muzică trăite împreună. Numele lui Berwald a gonit conservatorii și multe scaune au rămas libere. Cei care au lipsit au avut de pierdut.

Veteranul dirijor a început cu Schubert. Simfonia nr. 5 este una dintre cele mai frumoase ale sale și sună de parcă ar fi fost scrisă de Mozart dacă ar fi trăit să fie contemporan cu Beethoven și să inventeze împreună romantismul. Și cam așa a sunat, nu chiar alert, anii au apăsat pe tempourile maestrului, însă Gewandhaus a cântat, și ieri și azi, cu o complicitate adorabilă față de dirijor.

Alpii norvegieni au fost traversați repede, cu o mică pauză spre Simfonia nr. 3.  Berwald e o veche cunoștință a lui Blomstedt, care a înregistrat în anii de directorat de la San Francisco Orchestra mai multe discuri cu lucrările compozitorului suedez. Allegro fuocoso al primei părți s-a deschis luminos ca un soare calm, spre un Adagio delicat și inevitabil emoționant în tot contextul după amiezii. Blomstedt a temperat finalul, sau poate doar limitele fizice l-au constrâns la acel Presto care n-a fost presto, ci un frumos cântec de lebădă.

Spre dezamăgirea temporară a multor spectatori, primul concert al Israel Philharmonic Orchestra și-a schimbat programul în ultima clipă, înlocuindu-l pe Mahler cu Haydn și concertul pentru vioară al lui Ceaikovski cu cel al lui Brahms, ridicat la rang de vedetă. Dar optimismul ultimei simfonii a lui Haydn (căruia nici nu-i trecea prin minte că se va opri aici) a mers mână în mână cu ceea ce am putut asculta mai devreme la Ateneu. Lahav Shani și orchestra sa, specialiști în repertoriul romantic, au tratat lucrarea aproape ca pe un divertisment, urmărind cu strictețe articulația și spiritul, dar fără să sublinieze stilistic o viziune „informată istoric”. De altfel, tânărul dirijor nici nu intenționează să meargă pe calea muzicologică, a redescoperirilor baroce sau clasice, ci mult mai mult să reînvie un stil dirijoral care părea apus. Are o gesticulație din care nu lipsește nimic, nici expresivitatea și nici rigoarea, peste care vine cu o energie admirabilă. A condus fără partitură și fără baghetă, cu muzica intrată în ADN, o falangă orchestrală căzută în admirație și decisă să-l urmeze până la cel mai mic gest. Alături de scurta Uvertură a lui Farrenc, prima parte nu a făcut decât să sporească așteptarea pentru măcar o parte din tensiunea marelui repertoriu, al cărui eșantion a fost în partea a doua a serii, Concertul pentru vioară de Brahms.

Gil Shaham și Lahav Shani au prezentat același concert și la Enescu 2021, dar cu orchestra din Rotterdam. Atunci, violonistul revenit la viață după o boală care aproape că-l învinsese cânta transfigurat dintr-o altă lume. Acum a fost un adevărat show. Chimia dintre cei doi artiști este indiscutabilă. Lahav conducea expert acompaniamentul în timp ce Gil se încărca de energie, atacând apoi partea solistică virtuoz și sensibil în același timp. Simțul frazei și legato-ul său au fost două atuuri fantastice, vizibile încă din prima parte. Însă în Adagio, Shaham a reamintit de Menuhin și de delicatețea sa, de o fragilitate epică, în timp ce Shani părea un fel de sumă a dirijorilor germani din vremurile de aur, strecurând acompaniamentul printre sunetele viorii și învingând astfel, cu o lejeritate dezarmantă, ostilitatea vastului spațiu lipsit de reverberație al Sălii Palatului. Evident, ultima parte, cea mai populară, a fost pentru public, cei doi artiști exhibând poate un pic prea mult chimia de care am pomenit, dar fără ca integritatea artistică a interpretării să fie pusă în pericol vreo clipă. Același encore ca acum doi ani, Schön Rosmarin, n-a făcut decât să sporească așteptările pentru cel de-a doilea concert, cel de mâine, cu prima simfonie de Brahms și al doilea concert de Prokofiev. Anticipez că vestea apariției în București a celui mai talentat dirijor tânăr ar putea produce primul sold out de ultimă oră la Sala Palatului al acestui Festival.