într-o marți, 5 Septembrie,
la Ateneul Român
Enescu: Prélude à l’unisson din Suita pentru orchestră Nr. 1 Op. 9
Bruckner: Simfonia nr. 7 în mi major WAB 107
Gewandhausorchester
Dirijor: Herbert Blomstedt
și
la Sala Palatului
Bruckner: Simfonia nr. 9 în re minor WAB 109
Tonhalle-Orchester Zürich
Dirijor: Paavo Järvi

Destul de evitat în stagiunile naționale, Bruckner triumfă mereu la Festivalul Enescu. E un merit al lui Mihai Constantinescu și al diverșilor directori artistici cu care a colaborat de-a lungul celor 31 de ani cât a fost boss-ul Artexim. Sunetul greu și larg al simfoniilor lui Bruckner ar merge cumva cu sonoritățile butucănoase ale celor două falange simfonice bucureștene (FGE și Radio), numai că e nevoie de efective mari. În fine, e o altă discuție. Consecința este că publicul nu e familiarizat și dacă astăzi Ateneul a fost destul de plin (chiar dacă evenimentul era anunțat ca sold out), Sala Palatului arăta destul de rău cu atâtea locuri goale.

Au fost două concerte cum nu se poate mai diferite. La Ateneu, vedeta a fost Herbert Blomstedt, 96 de ani, cel mai bătrân dirijor activ din lume, ba chiar la cel mai înalt nivel. Și a demonstrat și de ce se menține acolo. Nu numai că la această vârstă înaintată a avut capacitatea să studieze o lucrare nouă atât pentru el cât și pentru Gewandhaus Leipzig, Preludiul la unison. Dovada că n-a fost un simplu gest de politețe a venit din dramaturgia muzicală pe care a propus-o, cântând fără pauză Simfonia nr. 7  a lui Bruckner după Enescu și impunând Preludiul exact ca o mică uvertură la ce va urma. Sigur că a sunat mai apăsat decât în interpretările tradiționale, dar asta era și ideea. Un omagiu adus patronimului Festivalului, la fel cum Bruckner îi aduce un omagiu lui Wagner în Simfonia nr.7.

Într-un mod miraculos, lentoarea pe care o induce implacabil vârsta în brațele dirijorilor foarte în vârstă funcționează foarte bine cu muzica lui Bruckner. Günther Wand a cunoscut cel mai mare prestigiu în acest repertoriu la o vârstă înaintată, la fel și Sergiu Celibidache. Iar acum Blomstedt a fost sfâșietor în Adagio și tocmai fragilitatea și inexactitățile lui (nu puține) au fost ingredientele emoției. Dacă Bruckner îl privea pierzându-se în amurg pe Wagner, anunțându-i moartea prin lovitura de talgere din partea a treia, această admirație serenă, demnă dar tot atât de profundă, se transferă în publicul căzut în aceeași admirație pentru dirijorul-translator al mesajului, aflat într-un alt amurg, înconjurat din toate părțile de oameni de toate vârstele, dar toți mai tineri ca el.

Superbe cele patru tube wagneriene, la fel și tuba bariton din partea a treia, un alt moment important al după amiezii. Finalul, de o seninătate calmă, l-a arătat pe Blomstedt ca pe un filosof zâmbind vesel și meditativ în același timp. Fără partitură. Un concert greu de uitat.

De partea cealaltă, la Sala Palatului, Paavo Järvi a etalat perfecțiune, conducând o orchestră superbă (Tonhalle) prin Simfonia nr. 9, un fel de liturghie simfonică, dedicată lui Dumnezeu. Järvi e expert în Bruckner, i-a înregistrat integrala în 2006 (cu Radio Frankfurt) iar „a noua” urmează să deschidă sezonul de la Zürich, peste câteva săptămâni. Greu de numit ce-a fost mai frumos: alămurile perfecte, percuția foarte prezentă în această lucrare, corzile de o textură imersivă… Categoric a fost o interpretare tehnică mai bună decât cea a germanilor de la Gewandhaus, dar nu a atins emoția după amiezii. Cu toate acestea, Tonhalle rămâne o orchestră dintre cele mai bune auzite în Festivalul Enescu, la fel ca la ediția din 2021. Însă o mare parte din merit, dacă nu chiar tot, îl are acest Paavo Järvi ca director muzical, o idee considerată perimată la București, unde nici o falangă simfonică nu are un lider permanent.

Evident, n-a fost nici un bis, nici agreabil, nici mărțișor, după așa ceva nu mai merge chiar nimic. Rămâne doar amintirea unor întâlniri cu formele cele mai înalte ale excelenței artistice.

Coincidența face ca, în aceeași zi, ONB să-și anunțe noua stagiune, dominată copios de șapte spectacole de musical, ceea ce o situează cu câteva trepte mai jos chiar și decât mediocrația obișnuită care domină depresia post festival. Dar până atunci mai sunt multe concerte bune la Enescu 2023.