într-o joi, 7 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Rapsodia Română în la major, op. 11, nr. 1
Prokofiev: Concertul nr. 2 pentru pian, în sol minor, op. 16
Brahms: Simfonia nr. 1 în do minor, op. 68
Orchestra Filarmonică din Israel
Dirijor: Lahav Shani
Solist: Alexandre Kantorow

După succesul de ieri, Sala Palatului a strâns mai mulți spectatori. Tot nu a fost plină, însă așteptările artistice au fost confirmate.

Rapsodia nr. 1 a lui Enescu e o lucrare riscantă: toată lumea are o opinie despre ea și oricât de bine ar fi interpretată, tot rămâne cineva care să critice că n-a sunat suficient de „românește“. Acum câțiva ani am scris un articol despre discografia lucrării (Ascultând „Rapsodia română”…), foarte popular, unde am urmărit evoluția concepției dirijorilor români și străini asupra lucrării. Lahav Shani a abordat-o fără complexe și a livrat-o alert și suplu, într-o manieră simfonizată atât de elevat încât elementul idiomatic n-a mai contat. Suflători rafinați, corzi inventive, percuție inteligentă, toată orchestra a răspuns foarte bine indicațiilor dirijorului și cred că a fost una dintre cele mai bune versiuni auzite vreodată, foarte asemănătoare cu înregistrarea mea preferată, cea cu Silvestri și Wiener Philharmoniker.

Apoi a venit rândul lui Alexandre Kantorow să debordeze de finețe atletică în Concertul pentru pian nr. 2 de Prokofiev. Îmi amintesc vag de Matsuev, la Enescu 2019, cu LSO și Noseda, impresionant prin tehnică, dar cam atât. O foarte bună primă parte, cu multe reverii poetice din partea lui Kantorow, însă tonul neobișnuit de tragic a fost impus de acompaniamentul orchestral condus de Shani în Intermezzo și Finale. O asemenea dezolare implacabilă nu prea am întâlnit nici în puținele concerte live și nici în înregistrările audiate de-a lungul timpului. Colaborarea dintre dirijor și pianist a funcționat la fel de bine ca ieri cu Shaham, dar inevitabil mai puțin relaxată tocmai din cauza dificultății lucrării pentru solist. Cu toate astea, Kantorow a găsit resurse să ne zâmbească prin două encore din Liszt și Stravinski (transcripție din Pasărea de foc).

După pauză, Brahms 1 rămăsese ultima promisiune a lui Shani față de publicul Festivalului, avid să-l scruteze în repertoriul romantic. N-a dezamăgit deloc, etalând pachetul complet de calități dirijorale, fără nici o fisură. Prima parte a început atât de întunecat încât aproape am crezut că a schimbat programul și se cântă un Șostakovici, însă a revenit la suplețea articulației în expozițiune. Contrastul a venit, așa cum era de așteptat, în Andante din a doua parte, de o langoare reținută. A traversat elegant partea a treia, pentru ca în final să etaleze o energie contaminantă. După expunerea citatelor din Beethoven, pe măsură ce se apropia de final, direcția sa a fost tot mai încărcată de tensiune, livrând compact tonuri și ritmuri, destul de mult à la Christian Badea ca stil, terminând totul cu aparența unei descărcări nervoase, de catharsis. Bineînțeles, chiar dacă repet, a dirijat tot fără partitură (inclusiv Enescu), iar orchestra a dat impresia că-l adoră. Două encore cabotine (Mendelssohn), vesele și estivale au închis un concert care ridică ștacheta enorm de sus pentru colegii săi de generație gen Măcelaru, Rouvali sau Mäkelä. Cele două seri ale Israel Philharmonic Orchestra, o falangă foarte apreciată de melomani și de profesioniști în România, au fost unul dintre marile momente ale acestei ediții. Să vedem cine va ridica mănușa. Dacă ar fi cântat și Mahler 1…