Într-o Luni, 2 Septembrie, la Sala Palatului
Rimski-Korsakov: Suita din opera „Orașul invizibil Kitej”
Prokofiev: Concertul pentru pian nr. 2 op. 16 în sol minor
Șostakovici: Simfonia nr. 6 op. 54 în si minor
Denis Matsuev – pian
London Symphony Orchestra
Gianandrea Noseda

Și britanicii pretind că London Symphony Orchestra e cea mai bună din lume. Dar este foarte posibil ca în România Berliner Philharmoniker să nu fie detronată de nimeni, dat fiind că faima i-a precedat zeci de ani până când au debutat la Festivalul Enescu, abia în 2015. Cu toată relativitatea unor astfel de clasamente, performanțele ansamblului londonez sunt un argument. Însă unde mai pui atunci Wiener Philharmoniker sau „The Big Five” americani (Chicago, New York, Philhadelphia, Boston și Cleveland)? LSO au venit de multe ori la festival, însă programarea lor imediat după berlinezi, mai ales după controversatele concerte ale acestora din urmă, invită la comparații.

Și Gianandrea Noseda este un om al operei, la fel ca Petrenko, chiar dacă dirijorul italian nu este directorul muzical și artistic al orchestrei, ci invitat principal. Nu pot ignora un episod recent al carierei sale. În 2007, Noseda devenea maestro concertatore e direttore d’orchestra la Teatro Regio di Torino, alături de directorul general (sovrintentente) Walter Vergano. Scena lirică italiană traversează o criză fără sfârșit din anii ’90 încoace, iar teatrul torinez se scufunda în mediocritate. Cei doi manageri au produs o revoluție artistică la Torino, aducând compania de operă în atenția lumii, inclusiv printr-un turneu în Statele Unite. Anul trecut, autoritățile locale, în subordinea cărora se afla teatrul, au decis să-l înlocuiască pe Vergano cu un alt director aflat în grațiile puterii, ceea ce-l punea pe Noseda în poziția de a aplica din nou pentru postul său. Dirijorul a demisionat furtunos și scandalul a ajuns în paginile New York Times. Un scenariu asemănător cu scandalul de la baletul Operei Naționale București din Aprilie 2016, mai puțin latura xenofobă (pentru că la Torino toți cei implicați erau italieni), când directorul artistic al companiei de balet, Johan Kobborg, a fost forțat să plece după ce ministrul culturii de atunci, dl Vlad Alexandrescu, a decis să schimbe directorii Operei ca pe mănuși. Apoi, tot așa cum Johan Kobborg a devenit un coregraf preferat de Balșoi Teatr, sau, mai recent, de Arena di Verona, Gianandrea Noseda a devenit directorul artistic al National Symphony Orchestra din Washington DC.

O parte importantă a succesului lui Noseda la Torino se datorează și preferinței sale pentru repertoriul rusesc. Boris Godunov la Torino și o serie de înregistrări simfonice cu muzica lui Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Rahmaninov sau Șostakovici i-au creat o reputație care l-a împins până la Metropolitan Opera din New York, unde a dirijat splendida producție a lui Dmitri Cerniakov pentru Cneazul Igor, cu acele memorabile dansuri polovțiene într-o coregrafie modernă, desfășurată într-un câmp imens de maci. Așa că programul primului concert al London Symphony Orchestra, integral cu muzică rusească, avea toate justificările și nu merita ratat. Drept urmare, Sala Palatului a fost plină.

Suita din opera Orașul invizibil Kitej a deschis seara. O uvertură cât o suită simfonică, nu departe de Șeherezada, pe care Noseda a condus-o cu panaș. Un om al ritmului, gestica sa pulsa organic odată cu măsurile, demonstrând un șef de orchestră nu doar experimentat și aflat în largul său în muzica de operă, dar și o alură complet diferită de cea a lui Kirill Petrenko, mai naturală, mai firească. Și muzica a curs de la sine, plină de sonorități rotunde, punând în valoare omogenitatea orchestrei britanice.

În ciuda faimei sale, Denis Matsuev nu e pianistul meu preferat. Îi admir mai mult pe poeții nebuni ai pianului, precum Piotr Anderszewski, Radu Lupu, sau chiar pe Fazıl Say, cu privirile lor pierdute, dar cu acea aură inefabilă care face ca orice atingere a unei clape să fie semnificativă. Da, îmi plac mai mult decât virtuozii implacabili ca Matsuev sau Yuja Wang. Dar asta nu mă împiedică să constat că Prokofiev 2 s-a potrivit foarte bine cu stilul pianistului rus, pe care l-am mai ascultat la bienala Enescu și în 2011, cu un violent Rahmaninov 2. Dificultatea concertului de Prokofiev nu a fost deloc vizibilă sub degetele lui Matsuev, o forță a naturii, de o vehemență tehnică uimitoare. Exemplară în acest sens a fost cadența infernală a primei părți, pe care a rezolvat-o cu ușurința asamblării unui puzzle pentru copii preșcolari. În același timp, acompaniamentul lui Noseda, în special în Scherzo din partea a doua, a fost superb, de o finețe care l-a contaminat și pe solist. Succes imediat de public, dublat și de două bisuri, un Sibelius frenetic și reducția pentru pian a Curții regelui Munte din Peer Gynt, de o virtuozitate care-ți tăia respirația. Matsuev a părăsit scena în plină glorie.

După pauză, concertul a continuat cu Simfonia nr. 6 de Șostakovici, mai rar cântată, iar pe scenele românești – complet absentă. E cumva atipică pentru compozitorul sovietic, un fel de Pastorală, dar într-un anumit context care o face foarte interesantă. La un pas de deportarea în Gulag, Șostakovici compune Simfonia nr. 5, un autodafé ideologic, ca răspuns la atacul editorialist din Pravda marii epurări, intitulat Noroi, nu muzică. Odată exonerat, Șostakovici se apucă de compus o nouă simfonie, al cărei titlu ar fi trebuit să fie Lenin. Nu știu cui i-a venit ideea, compozitorului sau partidului comunist, ca această simfonie să fie un răspuns peste timp adresat Odei bucuriei a lui Beethoven, cert este că planul inițial includea un poem de Maiakovski dedicat lui Lenin, ce urma să fie integrat ca parte vocală a lucrării. Numai că Șostakovici nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor partidului comunist și a abandonat ideea, scriind o sinfoniettă în doar trei părți, dintre care ultima frizează exuberanța lui Rossini din opera Guglielmo Tell. Era 1939 și sovieticii erau mai preocupați de iminența războiului decât de pedepsirea unui muzician, așa că Șostakovci n-a pățit nimic, ba chiar a devenit și mai faimos prin simfoniile următoare (Leningrad și Stalingrad, respectiv a șaptea și a opta), repetând însă eșecul ideologic al celei de-a șasea simfonii atunci când a compus-o pe a noua.

Noseda a reușit să redea lejeritatea umbrită a simfoniei, dar nu neapărat și tensiunea necesară, cel puțin în primele două părți. A menținut un tempo alert, și un admirabil simț al frazei de-a lungul întregii lucrări, rezultatul fiind un Șostakovici surprinzător, luminos în multe momente, ca și când compozitorul ar fi trăit nostalgia tinereții valsurilor sale și a muzicii de jazz care l-au făcut celebru. În fața sa, LSO a răspuns cu un sunet omogen, rotund până la renunțarea la înalta definiție a timbrelor diverselor partide de instrumente, aproape la polul opus față de sonoritatățile neobișnuit de clare, dar lipsite cumva de suflet, ale celor de la Berliner Philharmoniker.