într-o duminică, 10 septembrie, la Sala Palatului
Brahms: Concertul pentru pian nr. 2 în si bemol major, op. 83
Dvořák: Simfonia nr. 8 în sol major, op. 88
Wiener Philharmoniker
Dirijor: Jakub Hrůša
Solist: Igor Levit

Probabil cea mai așteptată orchestră la Festivalul George Enescu, Wiener Philharmoniker a fost la un pas să fie exclusă din bienală. Furios și neputincios că Austria a votat împotriva intrării României în spațiul Schengen, ministrul culturii, Lucian Romașcanu, era decis să treacă la fapte ireparabile și s-o dez-invite. Consecințele de imagine ar fi fost infinit mai mari și mai rele decât grija puriștilor că astă seară publicul (mult nou) a aplaudat aproape după fiecare parte.

Adevărul este că al doilea Concert pentru pian al lui Brahms e mult mai puțin popular în România decât primul. Și e cum nu se poate mai diferit decât acesta din urmă: mai degrabă o simfonie (are patru părți) cu piano obligato, momentele de eliberare solistică ale instrumentului vedetă fiind doar un mare solo, în prima parte. Igor Levit și-a făcut treaba cu grație chiar, afișând o dinamică excelentă, cu tușe imperceptibile, cu pianissimi emoționanți. Problema a fost orchestra, celebra orchestră, cu corni ezitanți în Allegro ma non troppo și cu un sunet departe de a fi vreo semnătură sonoră, cum a fost cazul lui Tonhalle Zürich, de exemplu. Abia în a treia parte, Andante, soloul de violoncel a atras atenția că provine totuși din ansamblu unei mari orchestre, cu o tradiție inegalabilă. Însă pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai clar că problema este, de fapt, la Jakub Hrůša, a cărui viziune asupra lucrării mai degrabă lipsea. Levit s-a scos cu un encore tot din Brahms, un intermezzo în care și-a arătat clasa. Speranțele n-au murit totuși, pentru că de la Dvořák și Hrůša se anticipa un mare moment.

Un mare moment care nu a venit. Iar vinovatul este Jakub Hrůša, a cărui lectură a semănat cu citirea cu voce tare a unui document administrativ, în timpul căreia dirijorul se oprea puțin după fiecare paragraf. Simfonia nr. 8 a lui Dvořák debordează de teme și de idei și asta poate fi suficient pentru a avea mare succes în programul oricărei filarmonici de provincie. Dar ea devine cu adevărat revelatoare când un dirijor reușește să-i traseze un fir epic prin care toate aceste insule de inventivitate să spună o poveste, una dramatică și luminoasă în același timp. Există o lungă listă de dirijori cehi a căror tradiție de interpretare punea deja o enormă presiune pe umerii lui Hrůša. În primul rând Václav Talich, cu o progresie dramatică demnă de un Furtwängler în simfoniile lui Beethoven, apoi Rafael Kubelik cu Berliner Philharmoniker, un adevărat benchmark de interpretare, cu un legato de vis, iar pe lângă aceștia, există imensul Karel Ančerl, sau Václav Neumann. O singură legătură între Jakub Hrůša și această tradiție: numirea la conducerea muzicală a Royal Opera House, Covent Garden, unde este un succesor peste timp al lui Rafael Kubelik.  Însă această conexiune e doar simbolică, pentru că în muzica lui Dvořák de astă seară nu a contat deloc.

În prima parte, Wiener Philharmoniker a răspuns, așa cum era de așteptat, cu precizie la orice mișcare a dirijorului, dar în afară de o trompetă timidă, departe de sfâșierea dramatică pe care ar fi trebuit să o lanseze, totul a părut construit din petece muzicale cusute unul de altul sub forma unei haine care nu avea cum să arate ca un costum, de eleganță nici nu mai putea fi vorba. Adagio-ul a continuat pe aceeași linie, în care pauzele dintre teme nu încărcau de tensiune lectura dirijorului, ci doar păreau să o oprească pentru a trage aer în piept, mai e mult? Mai e. Până la capăt, Simfonia a părut că mai durează și mai durează. Imposibil să nu-ți aduci aminte de concertele de la Ateneu cu această lucrare unde, cu o orchestră incomparabil inferioară, Christian Badea a susținut un discurs mult mai compact, de o tensiune dramatică demnă de o operă italiană, dar atât de gratificatoare pentru cei din sală care îl audiau. Cel puțin în mica agora de pe treptele Sălii Palatului, în care ascult opinii de melomani avizați, abonați ai stagiunilor naționale, așa ne-am amintit.

Bineînțeles că publicul s-a bucurat de frumoasele melodii ale lui Dvořák, mulți dintre spectatori descoperindu-le pentru prima dată. Și cred că multora li s-a părut că „a lipsit totuși ceva”, tot așa cum nici Marșul Radetzky n-a venit la bis, ci doar un alt vals de Johan Strauss. Și totuși, e imposibil să nu te întrebi dacă Royal Opera House n-a făcut cumva o greșeală…