Într-o Joi, 10 Octombrie, la Ateneul Român
Modest Musorgski: Preludiul operei Hovanșcina
Serghei Rahmaninov: Concertul nr.1, în fa diez minor, pentru pian și orchestră, op.1
Antonin Dvořák: Simfonia nr.8, în sol major, op.88
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Mihai Ritivoiu (pian), Christian Badea (dirijor)

După cum se spune că o minune durează trei zile, la Filarmonică nivelul de excelență artistică al orchestrei n-a ținut decât trei concerte, respectiv cel din cadrul Festivalului Enescu 2019, cu Moses und Aron și dublul concert al debutului de stagiune.

După introducerea diafană din preludiul operei Hovanșcina, șeful partidei de corni a intrat brutal, trântind zgomotos o intonație falsă, care a rupt imersiunea în universul lui Mussorgski. N-aș fi făcut caz, dar greșeala n-a rămas singulară și accidentală, ci reluată și de ceilalți corni, continuând apoi pe parcursul întregii seri cu intervenții mai mult sau mai puțin imprecise, dar cert într-o nesiguranță contrastând evident cu frumoasa surpriză a deschiderii de stagiune, lăsată pe mâna unor colaboratori care au vrut să se ridice la înălțimea impresiei lăsate de prestația din Festival. Preludiul operei a continuat cu un Christian Badea mereu expert în a releva simfonismul original al lui Mussorgski, până la punctul în care Tablourile dintr-o expoziție s-au întrezărit foarte bine din atmosfera visătoare a acestui preludiu.

Mihai Ritivoiu, unul dintre premiații Concursului Enescu de acum câțiva ani (locul III), a atacat destul de moale Concertul pentru pian nr. 1 al lui Rahmaninov. Dacă acompaniamentul lui Christian Badea a fost plin de tensiune și de viață, în aceeași măsură și idiomatic rusesc, solistica lui Ritivoiu a suferit de banalitate, pianistul lăsând totul pe seama impresiei comune că tot ce-a scris Rachmaninov este dificil din punct de vedere tehnic, astfel încât supraviețuirea fără greșeli până la finalul concertului e suficientă pentru un mare succes. Dar părții întâi i-a lipsit claritatea, abia Andantele părții a doua dând impresia că Ritivoiu ar fi navigat în ape mai familiare temperamentului său. Prea puțin, această parte fiind destul de scurtă, finalul concertului revenind la linia neatractivă cu care a început, cu o lipsă de brio generalizată care a îndepărtat prospețimea tinerească a acestui concert, totul a părut în final un fel de studiu care ar încerca să anticipeze următorul concert mult mai popular al lui Rahmaninov.

Publicul a fost gratificat însă după pauză cu o excelentă interpretare a Simfoniei nr. 8 de Dvořák. O primă parte captivantă, Christian Badea comunicând fără rezerve toată căldura romantică a temei corzilor „grele”, în timp ce structura simfonică a fost construită ferm, ca un desen arhitectonic complet, alămurile completând spectaculos o progresie dramatică ce a ținut pe toată lumea cu sufletul la gură. Mai puțin cornii, mereu nesiguri, așa cum am amintit. Marile spații din partea a doua  a simfoniei nu l-au făcut pe dirijor să cadă în capcana contemplației placide, Badea continuând să mențină o urgență prevestitoare a furtunii care tensionează acest Adagio, pentru ca finalul secțiunii să aibă un efect emoționant de o estetică perfectă. Allegretto grazioso al părții a treia a menținut atmosfera dramatică suprapusă melancoliei valsului, discursul muzical fiind progresiv accentuat spre ultima parte. Aici, totul a debordat de pasiune, cu o secțiune de alămuri triumfătoare și luminoasă, plină de acel aer folcloric specific lui Dvořák, în care reluarea temei principale din prima parte și-a găsit continuitatea nu doar muzicală, ci și dramatică. Excelentă interpretare și siguranță a artei dirijorale în ultimul concert al lui Christian Badea de anul acesta la Filarmonică. Dirijorul va pleca în Australia pentru a conduce Carmen și Turandot și va reveni în primăvară la București, ca să-l onoreze pe Ludwig van Beethoven.