într-o vineri, 15 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Simfonia nr. 1 în mi bemol major, op. 13
Ceaikovski: Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64
Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia
Dirijor: Tugan Sokhiev

Antonio Pappano n-a mai venit la Festival de trei ediții, împrumutându-i orchestra  Academiei Santa Cecilia o dată lui Daniele Gatti (fost director al ei în anii ’90) și acum lui Tugan Sokhiev. Toate concertele lui Pappano de la București au fost memorabile. Să ne amintim: Șeherezada de capă și spadă, Messa da Requiem mai operatică și verdiană decât orice, Simfonia nr. 3 a lui Enescu revelatoare, cuplată cu Mahler 2,  sau Une barque sur l’océan de Ravel cuplată cu Vox Maris ca și cum ar fi fost părțile unei unice simfonii, cu cor, un fel de Simfonia a IX-a a lui Beethoven reinterpretată modern, la două secole distanță.

Fără Pappano și fără energia lui contaminantă, Accademia a redevenit doar cea mai bună orchestră simfonică italiană, ceea ce nu înseamnă mare lucru pe lângă bolizii germani sofisticați care domină peisajul clasic european, dar rămâne o forță muzicală importantă.

Tugan Sokhiev a fost un mare talent (ultimul elev al lui Ilya Musin), provenit din aceeași Osetie ca Valeri Gerghiev, dar care a confirmat doar în parte: director la Balșoi Teatr, mediatizat enorm de Mezzo TV la conducerea muzicală a Capitole de Toulouse. Două poziții la care a renunțat spectaculos doar pentru evita să denunțe explicit războiul din Ucraina, capitulând înainte de a fi silit s-o facă, în speranța că sacrificiul îi va aduce un câștig pe altă scenă sau în altă fosă importantă. Ceea ce nu s-a întâmplat încă. Și Sokhiev a mai fost la Festival, închizând, împreună cu Concertgebouw, căreia îi revine mereu această onoare, ediția din 2019 cu o Simfonie nr. 1 de Ceaikovski bună, dar de care nu-și mai amintește aproape nimeni.

Această introducere (prea) lungă e necesară pentru a explica ce s-a întâmplat aseară, pentru că acest concert are multe semnificații în ceea ce privește noțiuni despre care lumea muzicală românească vorbește de ani de zile: excelență, mediocritate, prost gust. Oricât de incredibil ar părea, toate au avut doze egale în rețeta evenimentului.

Pascal Bentoiu scrie despre Simfonia nr.1 a lui Enescu în importanta sa carte, Capodopere enesciene: „mă minunez mai tare cum de această lucrare a putut fi pusă în legătură cu aria germanică a simfonismului (citește Brahms și – în subsidiar – Wagner, ba chiar – incredibil – Strauss!) când ea își clamează de la un capăt la altul calitatea de partitură aflată în sfera spiritualității latine. Totul în ea este limpiditate, culoare, suplețe dinamică, unduire melodică, irizare timbrală” (sublinierile îmi aparțin).

Sokhiev a arătat aseară toată știința lui. În primul rând când a abordat muzica lui Enescu. Lectura sa a avut claritate și precizie în a releva toate temele, contrapunctul, articulațiile și, în general, construcția simfoniei. A fost ca și cum un actor ar citi un text destul de complicat, poate chiar arid în unele paragrafe, cu o dicție perfectă, mișcându-și corpul pentru a arăta spre orice virgulă sau semn de punctuație. Și din acest punct de vedere  a fost o revelație pentru publicul venit mai mult pentru Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, pe care o ascultă în fiecare an la Ateneu, Sala Radio sau la Chișinău, dar un pic speriat că ar avea dificultăți să înțeleagă Simfonia lui Enescu.

Aproape răsuflând ușurați, spectatorii au aplaudat cu mare căldură. Dar același public a trecut cu vederea că dinamica orchestrei a fost doar tare-mai tare-foarte tare-cel mai tare, luând pasajele cu doi violonceli drept nuanțe. Pentru că în final, dacă încercai să pui degetul pe acel „a lipsit ceva, deși a fost bine, foarte bine”, realitatea este că Simfonia nr. 1 de Enescu a sunat ca un fel de Richard Strauss modest, de neinclus în vreun repertoriu, dar interesant de redescoperit din când în când. Ceea ce este exact opusul înțelegerii lui Bentoiu. De culoare aproape că nu se poate vorbi și nici de irizare timbrală (deși instrumentiștii romani sunt foarte buni și asta a contat mult), dar de limpiditate da, și aici Sokhiev are un merit. Anulat însă de gestica grandilocventă, cabotină, de o expresivitate comică, dar foarte explicită pentru publicul unei lucrări rar ascultate. Dacă vă amintiți gestul deseori repetat de dirijor prin care tempera insistent cu mâna stângă viorile prime, iar cu arătătorul mâinii drepte indicând didactic un suflător din centrul scenei care-și înălța soloul, cam asta a fost maniera prin care cei din Sala Palatului au fost învățați cum arată relația dintre dirijor și orchestră.

În partea a doua a serii, toate cele de mai sus au devenit și mai evidente. Bineînțeles că Tugan Sokhiev știe Simfonia nr. 5 a lui Ceaikovski și dacă ar dirija partitura de la sfârșit spre început, altfel nici n-ar fi absolvit vreodată Conservatorul din Sankt Petersburg. Dar tocmai de aceea s-a dezlănțuit într-o serie nesfârșită de comicăreli și exagerări gestice de un prost gust plenar, motivate prea puțin de imensitatea Sălii Palatului, pentru că orchestra era totuși pe o scenă normală ca dimensiuni, în fața sa. Însă mișcările lui erau destinate publicului, într-o tentativă de seducție care a reușit foarte bine.

Dacă se poate spune că mișcările brațelor unui dirijor pot constitui un limbaj corporal, ceea ce a făcut el se poate numi, la fel de bine, un argou corporal. A fost exact ca în copilărie, când un băiat (de băiat) povestește celorlalți puști cât de „mișto” a fost filmul „cu cafteală” pe care l-a văzut ieri la cinema. Registrul  acestor bâțâieli a înglobat tot ce am văzut mai ridicol, de la extrovertirea lui Misha Katz, la „trăirea” falsă a lui Daniel Jinga, sau caraghioslâcul unor Dan Puric sau Radu Gheorghe, precum și comicul desenelor animate cu Tom și Jerry sau Duffy Duck la Operă.

Cu siguranță că Ceaikovski nu și-a imaginat nici o clipă așa ceva când a compus Simfonia nr. 5, pe care o vedea ca o resemnare în fața sorții în prima mișcare, punând în muzică toate angoasele homosexualității sale, navigând prin viață și prin muzică spre înălțătorul marș din ultima parte, o adevărată rezoluție, un manifest al hotărârii de a merge mai departe să înfrunte viața și constrângerile din societate.

Sokhiev a explicat însă la fel de bine arhitectura compoziției, clară ca un cristal și publicul a înțeles pe loc ceea ce nu părea evident în alte interpretări. Dacă în România se întâmplă mereu accidente la corni, partea a doua a simfoniei e puțin grăbită. Sokhiev a lărgit tempii la maxim pentru a permite cornistului Academiei să-și etaleze soloul ireproșabil, care a căpătat astfel dimensiuni epice, dominând duetul cu oboiul spre deliciul tuturor, inclusiv al meu, pentru tehnică și chiar și expresivitate. Desigur, și valsul din a treia parte aproape că te făcea să te ridici de pe scaun, iar marșul final a avut disciplina, dar și ridicolul unei parade militare.

Însă viziunea de ansamblu asupra simfoniei a lipsit, pentru că tot ce a dorit dirijorul a fost doar efectul de moment, expunerea unor teme, fără să fie nici o clipă preocupat să sondeze profunzimea sufletului chinuit al lui Ceaikovski, privirea speriată înspre abisul care îl privește înapoi, fragilitatea hotărârii de nu se da bătut etc. Propriu zis, lucrarea a fost tratată ca o muzică frumoasă, de vacanță, iar publicul a fost judecat de Sokhiev drept unul de circumstanță, venit să se simtă bine într-o seară plăcută de toamnă. Și poate că până la un punct are dreptate s-o creadă, chiar dacă asta anulează eforturile unor Jurovski, Rattle, Shani, Badea sau Blomstedt de a arăta că muzica simfonică înseamnă mult mai mult de atât și că dramele vieții fiecăruia dintre noi au un corespondent în ceea ce au compus marile genii ale muzicii, Ceaikovski inclusiv.

Ireverența lui Sokhiev nu e una de copil teribil al muzicii. E un calcul. Evident că nu poate trișa în fața celor care pleacă din sala de concert zdruncinați de ceea ce înțeleg dincolo de sunete, sondând resursele sufletești ale compozitorului. Însă oricât de benefică ar fi pentru publicul mai puțin pretențios această explicativă rendiție, integritatea artistică nu merită să fie compromisă atât de mult. Am văzut o mare de spectatori aplaudând în picioare. În același timp și în același cadru al privirii am văzut și puțini spectatori care n-au făcut-o, privind înfrânți spre orice altă parte a sălii în afară de scenă, unde dirijorul ieșea la rampă a nu știu câta oară, mulgând aplauze după aplauze după încă un bis și încă unul, mai popular și mai optimist decât cel de dinainte.

Și astfel am ajuns să fim puși în fața Simfoniei nr. 1 de Mahler cu acest Sokhiev, în loc de Lahav Shani, care a schimbat în ultima clipă programul. Îmi pot ușor imagina cum va fi și, tocmai de aceea, voi sări peste al doilea concert al Academiei di Santa Cecilia.