într-o luni, 18 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Pastorala-fantezie pentru orchestră mică
Prokofiev: Concertul pentru pian nr. 3 în do major, op. 26
Berlioz: Simfonia fantastică, op. 14
Orchestra Filarmonicii Naționale Maghiare
Solistă: Martha Argerich
Dirijor: Charles Dutoit

Dacă ar putea explica cineva cum cântă Martha Argerich, atunci orice pianist ar putea să cânte la fel și să intre în cercul extrem de select al celor mai mari artiști ai lumii din toate timpurile. Ceea ce nu se întâmplă și nici nu se va întâmpla și prin urmare o cronică a Concertului nr. 3 de Prokofiev e practic imposibilă.

E o tușă, un legato (dacă se poate vorbi despre așa ceva la pian), pe lângă care tehnica devine un accesoriu secundar, în fine, e o sumă de multe talente care nu contează în final, pentru că totul e integrat în arta unei mari personalități. Pentru Argerich nu a contat că Orchestra Filarmonicii Naționale Maghiare nu avea nimic interesant de oferit în acompaniament, nici măcar condusă de unul dintre foștii ei soți, Charles Dutoit, făcând încă o dată jocul lor cabotin al unei chimii care încă există, cu siguranță, între cei doi, complici mereu, chiar și la vârste atât de înaintate (82 – ea, 86 – el). Și vechea comedie a lui care o convinge pe ea, împingând-o de la spate,  să mai iasă încă o dată la rampă, să mai dea un encore (Bach) e știută, e fumată, dar funcționează mereu la publicul de oriunde. Pentru că Marta Argerich cântă atât de bine.

Spun lucruri vechi pentru melomanii înrăiți, dar e inevitabil de amintit că Martha Argerich are o lungă istorie cu Concertul pentru pian nr. 3 al lui Prokofiev. În 1967 (deci acum 56 de ani!) l-a înregistrat cu Abbado și Berliner Philharmoniker, un disc care a făcut senzație și a consacrat-o. Toată critica a remarcat atunci absența feminității în interpretare, dar simultan și tușa felină, senzuală, irezistibilă. Abbado galvaniza cea mai bună orchestră din lume pentru ea și asta a fost tot. Două decenii mai târziu, Argerich înregistra lucrarea din nou, cu Dutoit și Royal Philharmonic de data asta, încă și mai expresiv, chiar dacă mai puțin feroce tehnic.

În ultimii ani, Concertul nr. 3  a devenit unul dintre puținele pe care le mai cântă, alături de Concertul în sol major de Ravel (cu care a venit la Enescu 2017). Sigur, acum a cântat mai puțin mordant ca acum jumătate de secol, dar comparațiile merg și au sens doar cu ea însăși.

Argerich a anulat anul acesta aproape toată agenda, mai puțin Bucureștiul. Ceea ce a făcut ca Sala Palatului să fie plină ochi. Practic ea a rămas cam singurul star absolut.

Restul programului a devenit doar un decor. Enescu interpretat destul de oarecare. Simfonia fantastică a fost dirijată competent de Dutoit, la cârma unei orchestre destul de mediocre, dar cel puțin disciplinate, chiar dacă iritantă deseori prin timbru și seacă în sunet. Dutoit știe meserie, dar a fost tern în partea a treia, valsul a avut eleganță cât au permis limitele budapestanilor, pentru ca doar ultimele două părți să trezească la viață partea a doua a serii și să provoace aplauze destul de însuflețite. Un bis-Bizet și cam asta a fost tot.

În aceste condiții, sala arată deprimant mâine, la concertul lui Cristian Mandeal cu aceeași falangă.