Dacă Martha Argerich și-a anulat turneul mondial, dar a venit la Festivalul Enescu, în schimb Janine Jansen a anulat în ultima clipă. Soluția a venit probabil tot de la Mihai Constantinescu, prin violonistul maghiar Kristóf Baráti, pe care l-a adus și la Ateneu în stagiunea trecută cu un foarte bun Concert nr. 2 pentru vioară de Bartók, cu Christian Badea la direcția muzicală a Filarmonicii.

Numai că Mozart e altceva decât Bartók, iar Baráti a dus Concertul nr. 3 al lui Mozart într-un stil mai degrabă tehnic, atent să cânte perfect toate notele, dar cu o expresivitate reținută, un pic staccato. Însă dincolo de toate astea e cam dificil să-i reproșezi ceva.

Simfoniile lui Haydn propuse de Camerata Salzburg au fost bune, dar vom avea prilejul, tot săptămâna asta, să-i vedem pe Il Giardino Armonico, specializați în acest repertoriu. Dacă a șaptea a fost o piesă numai bună pentru deschiderea concertului, totuși Simfonia nr. 8 a fost mai interesantă pentru stilul în care a fost compusă, de concerto grosso, cu un spectaculos schimb de replici între vioară, violoncel și contrabas în trialog solistic, apoi în concert cu toată orchestra.

La pièce de résistance rămânea Simfonia concertantă pentru vioară și violă. Recunosc că am o slăbiciune pentru această lucrare, în unele zile aș asculta-o de dimineață până seara. E cât se poate de reprezentativă pentru stilul mozartian, o piesă de turneu prin care un compozitor de doar 15 ani, cât avea Amadeus atunci, creează cea mai atașantă atmosferă vieneză în Allegro maestoso al primei părți.

Timothy Ridout a venit pe scenă lângă Kristóf Baráti și ce-a ieșit din instrumentele lor a fost minunat. Ridout e tânăr (28 de ani) și deja are o mică discografie, cu lucrări pentru un instrument destul de ocolit de compozitori. Viola lui a avut un sunet mai rugos în prima parte, însă odată ce solourile au devenit mai lirice, nu aveai cum să nu te simți îmbiat să-l asculți mai departe. Partea a doua (Andante) a fost cea mai frumoasă, în mod particular, cei doi completându-se ideal într-un lung duet solistic în care cele două instrumente își împleteau melancolia, atunci când nu se adresau unul altuia, preluând teme și discutându-le, bineînțeles în armonia aceea inconfundabilă a lui Mozart. Realmente, compoziția asta uimitoare, în care toate sunetele par că se continuă unul pe altul în cel mai firesc chip, și-a găsit o pereche de soliști care i-au demonstrat toate virtuțile.

Poate mai puțin vizibilă între atâtea mari simfonii romantice și „mari orchestre”, Simfonia concertantă a lui Mozart a lăsat mereu în urmă momente memorabile pentru mine la Festivalul Enescu. Îmi aduc aminte de Franz Welser-Möst și Wiener Philharmoniker în 2011, la Sala Palatului (ce păcat!), cu Fanny Clamagirand și Antoine Tamestit, memorabilă stilistic, strivită de imensitatea spațiului. Apoi, în 2013, cu Orchestra din Lausanne condusă de Christian Zacharias, cu instrumentiști soliști din ansamblu, Simfonia concertantă e tot ce îmi aduc aminte din acel concert cu program Mozart din care restul mai degrabă m-a indispus. Normal că regret că n-am ascultat-o niciodată pe viu cu Academy of St Martin-in-the-Fields la București, probabil cel mai frumos ansamblu mozartian care a existat vreodată. Nu cred s-o fi cântat la Enescu. Ei bine, versiunea celor de la Camerata Salzburg cred că a fost chiar mai frumoasă decât celelalte. Poate că e impresia cea mai proaspătă, dar mai degrabă calitatea soliștilor a contat cel mai mult.