într-o joi, 26 Octombrie, la Ateneul Român
Béla Bartók: Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră, BB117
Solist: Kristóf Baráti
Jean Sibelius: Simfonia nr. 2, în re major, op. 43
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Vara indiană de la București amplifică plăcerea de a merge la Ateneu pentru un concert simfonic, atenuând cumva tematica destul de tensionată a programului. Pentru că Béla Bartók a compus celebrul său concert la sfârșitul anilor ’30 și formalismul său modern conține îngrijorarea față de ascensiunea fascismului, în timp ce simfonia lui Jean Sibelius e practic epitoma muzicii patriotice, un discurs grandios și luminos despre independență (în primul rând față de Rusia).

Kristóf Baráti are în repertoriu Concertul nr. 2 de Bartók de mai mulți ani, însă nu l-a înregistrat niciodată. Ce-i drept, discografia concertului e complexantă, începând chiar cu înregistrarea premierei mondiale, cu Zoltán Székely și Concertgebouw condusă de Mengelberg (arhitectul celei mai frumoase Simfonii nr. 5 de Mahler) și continuată de multe nume mari ale arcușului (Perlman sau Menuhin fiind cele mai sonore). A fost o interpretare iconoclastă, temele folclorice n-au fost deloc accentuate, virtuozitatea și acuratețea fiind puse în prim plan. A doua parte, Andante tranquillo, mai lentă decât se obișnuiește, variațiunile fiind abordate cu foarte multă atenție la detalii. Baráti a cântat pe o vioară Stradivarius (Lady Hemsworth) cu un sunet excepțional, foarte prezent. Variațiunile au curs una după alta, impecabile și introvertite, lăsându-i acompaniamentului lui Christian Badea toată umanitatea conținută de această capodoperă a muzicii moderne. Sigur, printre zecile de concerte romantice de la Ateneu, cu Ceaikovski și Brahms în cap de listă stagiune după stagiune, Bartók pare ca și cum Metallica ar cânta la Woodstock ’69. Nu pot decât să sper că de data asta poate a lăsat o urmă în conștiința spectatorilor.

Cu Sibelius a fost altă poveste. Christian Badea a ales niște tempi mai rapizi, păstrând însă aura maiestuoasă a Simfoniei nr. 2. Mai mult decât acum două săptămâni în Simfonia fantastică a lui Berlioz, dirijorul a reușit să schimbe sunetul orchestrei, rotunjindu-l, devenind tridimensional și imersiv. Destul de evitată în stagiunile bucureștene, Simfonia a putut fi ascultată chiar la Enescu 2021, cu Edward Gardner și London Philharmonic Orchestra, într-un concert care îmi răsună și acum în minte. Desigur și diferența de acustică dintre Ateneu și Sala Palatului joacă un rol, însă acum această profunzime a sunetului a amplificat dimensiunea epică a lucrării. Dacă zilele acestea s-a vorbit despre Ciprian Porumbescu și producția pentru Crai Nou de la ONB, muzica patriotică a lui Sibelius este la un alt nivel, depășind granițele naționale. De unde vin și problemele de interpretare, pentru că mulți dirijori (Karajan sau Bernstein printre alții) simt că trebuie să se ridice la nivelul acestei măreții, rezultatul fiind o ultimă parte destul de trenantă. La Ateneu, deși articulația orchestrei a suferit în anumite momente, a existat o suplețe, cât se poate de credibilă pentru o lucrare compusă de Sibelius la 37 de ani. După o primă parte plină de poezie, corzile grele din partea a doua (Tempo andante, ma rubato) au fost impresionante, Badea echilibrând bine solourile suflătorilor. O atmosferă construită atent, atingând un apogeu dramatic în partea a treia, cu acele rafale războinice, imitând parcă mitralierele, un sunet care astăzi are altă rezonanță în contextul războiului din Ucraina. În fine, lumina ultimei părți, obligând spectatorul la respect și admirație, la speranță, a ieșit în mod particular foarte reușită.