Orgolii

La Festivalul Enescu din 2019, Vladimir Jurowski și Mihai Constantinescu anunță ca se vor retrage după următoarea ediție. Primul din lipsă de timp (devenise directorul Operei din München), cel din urmă se va pensiona. Directoratul fără concurs la Artexim are și el dezavantajele lui.

Mihai Constantinescu a schimbat cariera de pianist de o anvergură improbabilă pe una de manager pentru a materializa un vis: să aducă la București cele mai mari nume ale muzicii clasice. Această viziune simplă, moștenită de la George Georgescu, a (re)născut, din cenușa comunismului, un Festival tot mai important. Însă avea de depășit niște obstacole enorme: o clasă politică obtuză la cultură și la finanțarea ei, plus lipsa unei săli de concerte moderne. În trei decenii, tânărul idealist a devenit un maestru de șah politic multidimensional, reușind să mărească frecvența Festivalului de la trei la doi ani, cu un număr de concerte tot mai mare, dar și să-l înlocuiască pe Ioan Holender cu Vladimir Jurowski la conducerea artistică a Festivalului. Sala de concerte a rămas o problemă nerezolvată.

Cristian Măcelaru, fiul unei familii penticostale cu zece copii, a plecat la școală în Statele Unite, nu la Juilliard sau Curtis, ci la Miami și Houston, străduindu-se să-și facă loc într-o lume extrem de competitivă. După ce înlocuiește orice dirijor reputat care anula un concert cu o orchestră bună, devine dirijor principal al Orchestrei Radio din Köln (2017). La Festivalul din 2019, Măcelaru spunea adio băncii de rezerve, înlocuind, pentru ultima dată, un Maris Jansons bolnav, la concertul dat de Concertgebouw. Nici măcar nu fusese invitat de Jurowski și Constantinescu. Peste încă o lună, devine directorul muzical al uneia dintre cele două orchestre radio pariziene, Orchestre National de France.

Așa începe povestea unei lupte pentru puterea asupra lumii muzicale din România, cu aceste personaje. Un dirijor care dorește puterea absolută și un manager care dorește ca visul lui să nu se risipească, chiar dacă starurile au dispărut. Deși purtată în văzul tuturor, această luptă nu a generat știri în presă, fiind mereu acoperită de imaginea publică a celui mai important eveniment cultural românesc, de haloul artei, de PR și de marketing. Dar această luptă are o dimensiune artistică de Inelul Nibelungilor sau de Game of Thrones. O dimensiune în care „Generozitatea prin muzică” sau „Magia există” nu au ce căuta.

Arta compromisului

În 2021, Cristian Măcelaru este invitat cu ONF la Festival și prezintă Poema română a lui Enescu completată de proiecția unui eseu cinematic cu imagini ale României pitorești în atmosfera pascală ortodoxă, dominată de clopote ce cheamă lumea la biserică. Dublează miza națională oferind un encore cu folclor simfonizat de Dan Dediu (Hora Mărțișor), spre încântarea generală. Apoi dă lovitura finală președintelui României, adus de consilieri la concert la Sala Palatului să „vadă” muzică. Măcelaru îl informează, în culise, că va înregistra integrala Enescu la Deutsche Grammophon în următorii zece ani. Contractul său cu Radio France nu acoperă promisiunea ca timp, dar e doar un detaliu neimportant. Trei vectori patriotici — românitatea dirijorului, repertoriul românesc cântat de sora mai mare franceză și obeliscul discografic Enescu —sunt suficienți pentru cucerirea establishment-ului. Serviciile publice de radio și televiziune, foarte sensibile la orice temă naționalistă, îl promovează insistent pe Măcelaru, în ciuda lipsei de carismă sau a exprimării golite de orice idei. Un lup tânăr și flămând de succese pe scena internațională devine cel mai bun candidat la succesiunea lui Jurowski.

Constantinescu abandonează ideea de a promova la direcția artistică un nume cu mai multă rezonanță internațională, ca Paavo Järvi sau Vasili Petrenko, și pune în practică principiul „dacă nu te poți opune mulțimii, alătură-te ei”. Calculul său e simplu: neexperimentatul Măcelaru va avea nevoie de el și de agenda lui de telefoane și de adrese de e-mail, esențială pentru invitarea la București a celor mai mari artiști din lume. Iar timpul trece în favoarea sa. Cu cât ambiguitatea se păstrează și deciziile nu sunt luate de lumea politică, presiunea pe care o pune organizarea bienalei Enescu devine și mai mare, iar el și mai indispensabil. Mai departe, odată ce această alianță de compromis a fost realizată, drumurile celor doi încep să se separe.

Primele ciocniri

În anul următor, Constantinescu își vede de strategie: în martie, la Artexim ajunge interimar Cristina Uruc. O fostă discipolă a sa, manager de turneu prin Italia, consultant al unei orchestre regionale din orașul unde, cândva, președintele fusese primar. E intimidată de complexitatea organizării Festivalului, dar nu-și permite să refuze un asemenea post.

De partea cealaltă, Măcelaru negociază abil cu Bogdan Gheorghiu. Ministrul liberal al culturii nu reușește să-i obțină semnătura onorifică și implicit gratuită, așa cum a fost cazul cu predecesorii Menuhin, Mandeal, Foster, Holender, Jurowski sau Mehta, ci doar un acord de principiu. Situația e tot mai tensionată, cu trecerea fiecărei săptămâni. Spectrul unui Festival Enescu rămas fără conducere și fără viitor devine tot mai evidentă pentru toată lumea.

Constantinescu mută din nou și Artexim e subiectul unei neinteligibile ordonanțe de urgență scrisă de sparafucilul secretar de stat Demeter András István. Micuța agenție, altădată un mic tentacul al DIE, se desființează și se reînființează peste noapte, le fel cum se întâmplase și în 1990. Scopul este clar: postul de director poate fi acum câștigat printr-un proiect de management, indiferent de vârsta candidatului. După concursurile dubioase de la Filarmonica George Enescu și de la Opera Națională București (cu un candidat unic: interimarul), e foarte clar că și aici va prima voința politică și nu meritocrația administrativă sau artistică.

Măcelaru atacă și el pe toate fronturile și obține contractul cu noul Artexim, supervizat de ministrul social democrat al culturii, Lucian Romașcanu, un senator din Buzău avid de publicitate și de exercitarea zgomotoasă a puterii. Dirijorul obține un acord pe șase ani, cu un salariu de 100.000 €/an, și va conduce trei ediții de Festival. Însă planurile lui sunt pentru cel puțin un deceniu și începe să o și spună, altfel și-ar contrazice narativul cu integrala Enescu/DG din care s-au scurs deja doi ani. Între timp, Concursul Enescu, sora mai mică a Festivalului, trece neobservat.

Se anunță programul ediției din 2023. Opera în concert este căsăpită: de la 16 spectacole se ajunge la 5. Barocul e aproape desființat, muzica contemporană e abandonată, iar cea de cameră e obliterată. Pur și simplu nu fac parte din meniul lui Măcelaru.

Dirijorii români sunt excluși. Gata cu Andreescu, Lupeș, Vizireanu sau Mădălin Voicu. Sinecuriști sau nu, toți sunt transformați în spectatori. Cu o excepție: Mandeal. Oricum un marginal, salvat de înființarea Orchestrei Române de Tineret după ce fusese alungat de la Ateneu, prin puci sindical, în 2009. Adică o mini revoluție bolșevică în fața căreia fusese abandonat de Theodor Paleologu, ministrul culturii la acea vreme. De atunci, Filarmonica nu mai are director muzical și asta devine o condiție nenegociabilă pentru următorii manageri, Dimitriu și apoi Cazacu, cel care ajunge să declare că noțiunea de director muzical e perimată. Iar această practică se extinde la toate orchestrele din capitală.

Publicul așteaptă de la Măcelaru o idee. Or, ideea este exact ceea ce-i lipsește cel mai mult noului director artistic. N-o găsește, propunând, spre dezamăgirea generală, o serie de patru concerte pentru copii la un teatru de trei sute de locuri. Media de stat și PR-ul festivalului vor trebui să se mulțumească cu atât.

Constantinescu se pune pe treabă. Agenda cu numele impresarilor e la el, iar aceștia nu vor vorbi cu necunoscuta Uruc și nici cu ocupatul Măcelaru. Timpul presează, contractele trebuie făcute din timp, iar timpul curge inexorabil în favoarea sa și împotriva directorului artistic. Ocupat cu o carieră de dirijor pe care o exploatează la maxim, Măcelaru strânge rândurile cu Cristina Uruc, încă năucită de tot ce se întâmplă în jurul ei și împinsă în spațiul public să predice despre virtuțile managementului cultural.

Discret, ca întotdeauna, Constantinescu își înființează propria agenție și începe să negocieze cu artiștii din timp. Artexim îl angajează consultant, e inevitabil. Pare cea mai bună soluție pentru toată lumea. Ca orice dirijor încă în ascensiune, Măcelaru ar vrea puterea absolută dar nu are suficiente cărți bune în mână. Pe locurile și datele rămase libere de dirijori români, se instalează el, cu patru concerte și trei orchestre. E o compensație pe care are autoritatea necesară să și-o acorde după atâția ani în care a fost ignorat. Evident, e bine plătit: cam 50.000 € pentru fiecare concert, un total de 200.000 €, cu care își triplează salariul pe primul an. La schimb, Constantinescu primește selecția celorlalte 76 de evenimente din Festival.

În goana după aliați, Măcelaru cedează în fața orchestrelor regionale românești invitate. Nemulțumite că Jurowski le punea să cânte muzică contemporană cu compozitori internaționali importanți în sală și dirijori buni pe podium, acestea cer „repertoriu” . E clar pentru oricine că orice comparație între Ceaikovski-ul de Bacău și cel de Concertgebouw nu poate fi decât ridicolă. Măcelaru știe asta, dar acceptă, sugerând dirijori și artiști străini buni, totuși de linia a doua față de concertele de la Ateneu și Sala Palatului, exilând seria național-regională la Sala Radio.

În replică, Mihai Constantinescu anexează Filarmonica George Enescu pentru care devine furnizorul de artiști invitați, sub titlul de „consultant artistic”. Autoizolată de zeci de ani, lumea muzicală românească habar n-are de who’s who al planetei muzicale și privește invidios și admirativ la cei doi capi ai Festivalului. Odată ce acest prim val de bunătăți este tranșat între Măcelaru și Constantinescu, povara logisticii Festivalului rămâne pe umerii Cristinei Uruc, care își va arăta repede toate limitele.

Politica de box office rămâne neschimbată deși totul s-a schimbat, peste tot. Declinul audiențelor simfonice în lumea mare este ignorat, efectele psihologice ale pandemiei nu sunt mitigate. Starurile, așa cum erau pe vremea lui George Georgescu, au dispărut. Vânzarea de bilete începe imperturbabil cu aceeași iritantă și cu atât mai inutilă loterie a abonamentelor, mereu mai scumpe decât data trecută. E ultimul moment de interes public real asupra festivalului. După puțin timp, sunt puse în vânzare biletele, care nu atrag atâția cumpărători pe cât spera Artexim. Uruc pornește mașina de PR și anunță evenimente sold out în câteva minute, o minciună care va exploda cu întârziere, în timpul Festivalului. Măcelaru nu sesizează că weekend-urile Festivalului nu au evenimente care să atragă multă lume și continuă să pontifice neinteligibil, cu accent bănățean pronunțat, despre generozitate și profunzime în artă.

„De fapt filosofia mea ca și (sic!) dirijor, care este rolul meu ca și (sic!) dirijor în repetiție, rolul meu este în primul și în primul rând să facilitez ăămm… ăă… fiecărui muzician să cânte cât poate mai bine. Pentru că în momentul în care muzicienii cântă cât pot ei mai bine atunci va fi un concert mult mai bun. Nu contează cât de bună e interpretarea mea. Dacă muzicienii nu o pot face, nu va fi un concert bun.” (Cristian Măcelaru, interviu TVR)

Navigând printre aisberguri

Romașcanu nu e capabil să citească jocul subtil al puterii pentru Festival. Se consultă cu apropiații din PSD (Jinga, Dincă, Holender) și tot ce-și dorește e să capitalizeze interesul media pentru cel mai important eveniment cultural național. În timp ce manevrează concursurile de la Filarmonică  și Operă, România ratează intrarea în Schengen prin votul negativ dat de Austria. Într-un interviu, ministrul declară că se gândește să dez-invite Wiener Philharmoniker, declanșând panica în Măcelaru și Constantinescu. Ar fi un dezastru de imagine pentru bienală, după care s-ar putea să nu-și mai revină niciodată. Însă răul este făcut. Singura soluție pentru salvarea obrazului este tăcerea jenată pe acest subiect. Ceea ce Constantinescu și Măcelaru, reuniți vremelnic, obțin de la Romașcanu, oferind la schimb ministrului câteva conferințe de presă cu succes și expunere media garantată.

E momentul revanșei senatorului de Buzău față de o presă căreia îi prezicea sodomii pentru că nu-i acordase suficientă atenție pe vremea când era purtător de cuvânt al PSD. În fața camerelor și a microfoanelor, Romașcanu scoate din pălărie vechiul truc al renovării Sălii Palatului, ba chiar își compune o morgă de manager artistic promițând Œdipe (de care Măcelaru și Constantinescu uitaseră complet) la Enescu 2023. La fel ca în scena mesagerului din Aida care anunță invazia nubienilor în Egipt, un e-mail de la directorul Operei, Daniel Jinga, oferă premiera sa de producție bienalei. Evident, nimeni nu crede o iotă și absența singurei opere a lui Enescu și la ediția din 2023 va deveni o certitudine negativă.

Prima victimă: Enescu 2023

Mecanismul festivalului repornește la turația normală, chiar și fără suficient combustibil. Zgomotul disonant al finalului stagiunilor muzicale din România ascunde prea puțin eșecul de box office. În liniștea și apatia verii devine însă vizibil. Sala Palatului nu se vinde bine, e prea mare. Sala Radio, deloc. Doar Ateneul rămâne atractiv, dar numai pentru concertele de după amiază. Ministrul urmează să fie înlocuit de o liberală și-și trăiește ultimele zile de mandat ca un zombie, ratând, la potou, conferința de presă inaugurală a ediției 2023. România culturală tremură la gândul că, în 2024, guvernul va tăia tot ce mai poate fi tăiat din bugetele instituțiilor muzicale, plătind doar salariile angajaților.

Cristinei Uruc i se oferă o iluzie a puterii. Are satisfacția eliminării OMA Vision (vechi și tradițional aliat al lui Constantinescu) din ecuația PR-ului. Spectrul sălilor goale o sperie, tot așa cum îl neliniștește și pe Măcelaru. În schimb, Constantinescu e impasibil, după ce a fost exclus din partea cea mai obositoare a Festivalului, în care excela, logistica.

Încep greșelile: Artexim promovează intens seria de patru concerte pentru copii și începe să scrie pe noul website primele capitole ale hagiografiei directorului artistic. Evident, egou-ul lui Măcelaru este servit, dar asta nu ajută vânzarea de bilete.

La ultima conferință de presă, din preziua concertului de deschidere, lucrurile nu pot arăta mai rău: Sala Palatului e tot cea dintotdeauna, un sarcofag mirosind a stalinism, nici vorbă de Œdipe după ce PSD a abandonat cultura. Seria orchestrelor regionale de la Sala Radio n-a vândut bilete nici cât să acopere onorariul unui șef de partidă. Ziariștii sunt tratați cu aroganța obișnuită printr-un proces de acreditare fără criterii, încropit până în ultima clipă. În ridicolul general, se anunță vânzarea a 1.200 de bilete de 30 de RON, cât înseamnă toată seria de concerte pentru copii. Adică 7.200 € față de un buget de peste zece milioane €. Lui Măcelaru i se reproșează micșorarea numărului de opere prezentate. Răspunsul e sec: „să facă și alții”.

Waterloo 2023

Măcelaru dirijează concertul de deschidere cu Filarmonica și nu iese bine. Încercând să reproducă succesul lui Chailly cu La Scala în Rapsodia nr. 2 de Enescu, Cristi (așa cum se semnează pe website-ul său) dirijează atât de lent încât, dacă n-ai fost atent de la primele măsuri, nu reușești să-ți dai seama despre ce lucrare e vorba. Dacă Chailly a văzut în muzica lui Enescu o legătură cu mult mai familiarul pentru el Nabucco, Măcelaru nu face decât să lărgească tempii până la plictiseală. Simte că nu va fi ce trebuie și exploatează cabotin un accident teribil dintr-un sat alipit capitalei, în care zeci de oameni au fost răniți de o explozie a unei cisterne cu gaz, și le dedică momentul. PR-ul Festivalului varsă lacrimi de crocodil. Al doilea concert, cu WDR Köln, are un program modern, necunoscut publicului și trece cu bine, dar trece și neobservat.

Președintele onorific al Festivalului dă tonul la Sala Palatului cauționând discursurile noului ministru al culturii, Raluca Turcan, și ale consilierului prezidențial Sergiu Nistor. Forțat să stea în picioare pentru a primi a doua oară aceeași decorație pe care i-o oferise demult Ion Iliescu, Mehta e o imagine a  senectuții împovărătoare abuzate de politicieni. Apoi omoară Otello în concert prin tempi letargici și divizează opiniile, însă recuperează a doua zi cu „a doua” de Mahler.

Filarmonica cehă arată tuturor ce orchestră ar merita o clădire ca a Ateneului Român. La Sala Palatului defilează adevărații directori artistici: Simon Rattle, fost șef al Berliner Philharmoniker și al London Symphony Orchestra, pentru care s-a bătut să-i obțină o sală nouă de concerte, ca obiectiv principal al mandatului său de director artistic. Rattle părăsea LSO cu un ultim concert la București pentru că a eșuat în obținerea sălii.

Apoi, războiul se mută în planul imaginilor simbolice. Măcelaru asistă la concertele lui Järvi și Blomstedt, ambii cu programe Bruckner. Generația tânără de dirijori îl eclipsează pe administratorul muzical al ONF: Lahav Shani, 34 de ani, face senzație cu Israel Philharmonic Orchestra.

Măcelaru se instalează cu toată familia într-un apartament de cinci stele la hotelul Athénée Palace, plătit de Artexim, și se fotografiază cu toți marii artiști pe care-i întâlnește. Intenția e evidentă: pentru ediția din 2025 e hotărât să se ocupe el de tranșa cea mai importantă de invitați, cei mari, care asigură vizibilitatea unui festival bazat exclusiv pe cultul starului. Din păcate, nu există nici un alt resort artistic de promovare: sala modernă de concerte nu va veni niciodată, de producții de operă nici nu poate fi vorba, iar ideile artistice inovatoare nu există.

Uruc anulează o parte din rezervările de locuri pentru invitații pe care nimeni nu vrea să le onoreze și, deodată, toate evenimentele sold-out au (multe) locuri disponibile pe platforma de vânzări de bilete, în timp ce website-ul Festivalului anunță triumfător săli epuizate. Reapare ziarul festivalului, tipărit pe hârtie, cu apariție săptămânală, un cadou acordat unui jurnalist fără nici un trust media în spate. După patru ediții săptămânale, pe rafturile din foaierele sălilor de concert se adună patru mormane de hârtie pe lângă care spectatorii trec impasibili, căutând ieșirea din clădire.

Între timp, Sala Radio devine un decor dezolant, în care câteva zeci de spectatori aplaudă anemic orchestrele regionale. Opera Națională București anunță programul stagiunii de toamnă, dominat de șapte spectacole de musical, într-o producție regizată de președintele radioului public.

Măcelaru părăsește Bucureștiul pentru o săptămână, ocupat cu angajamentele de dirijor. Lawrence Foster e exilat la Sala Radio pentru un Pelléas et Mélisande de excepție. Îl audiază un pumn de melomani deciși să ignore că la Sala Palatului concertul lui Wiener Philharmoniker condus de noul director muzical al Covent Garden se suprapune copios peste ultimele două acte ale operei lui Debussy. Apoi Turcan și Nistor îl decorează pe dirijorul singurei înregistrări de studio cunoscute în lume a operei Œdipe într-o scenă de o ipocrizie indescriptibilă.

La premiera națională a operei Billy Budd, Vladimir Jurowski e prezent în public, la fel și Lawrence Foster: doi foști directori artistici ai Festivalului și mari promotori ai muzicii lui Enescu sunt întâmpinați de Constantinescu. Jurowski umple Sala Palatului la primul său concert, dar deziluzionează. Publicul dezertează de la doilea, în care triumfă cu Simfonia alpină a lui Strauss. Barocul devine cea mai frumoasă amintire cu Bach și Herreweghe la Ateneu, dar e prea puțin. Imaginea Sălii Palatului mai mult goală devine un laitmotiv al ediției 2023.

Sokhiev e kitchissim, dar cucerește publicul, Argerich confirmă importanța starului și umple la refuz Sala Palatului. Din păcate, la 82 de ani, e ultimul star. Le Grand Macabre, opera cea mai puțin susceptibilă de avea succes în România, face furori la Ateneu în fața publicului tânăr. Mandeal nu aduce nici el mult public la Sala Palatului.

Enorma Saint François d’Assise ocupă tot programul unei zile de Festival în care nu se mai cântă nimic altceva și adună două sute de spectatori la Sala Palatului. După două pauze mai rămân o sută. Website-ul Festivalului, încredințat unui blogger de tehnologie, îl promovase doar pe Măcelaru. Raluca Turcan, mortificată de încasările neașteptat de mici ale bienalei Enescu, îndeamnă public spectatorii să vină la concertele ONF conduse de Măcelaru. Primul dintre ele se suprapune arogant peste ultima parte a unuia dintre cele mai bune concerte de la Ateneu, cel al ansamblului baroc Il Giardino Armonico. Și lumea continuă să nu vină, mută de uimire după Antonini,  așteptând-o pe Yuja Wang.

Festivalul intră în ultimul weekend, într-o atmosferă mai încărcată de întrebări sumbre ca niciodată. Vom mai avea Operă în 2025? Vom mai avea baroc?

S-ar putea să fie ultima dată când ascultăm aceste genuri muzicale la un asemenea nivel artistic. Dar cel mai dureros gând, în mintea tuturor, nerostit dar simțit instinctual: vom mai avea un Festival Enescu?

Cel mai probabil, vom avea. Poate chiar câte puțin din fiecare gen muzical. Un decont este însă necesar. Interimatul Cristinei Uruc durează de aproape doi ani. Programul artistic al lui Măcelaru e o disoluție pe toate planurile: artistic, de public, de încasări. Viziunea lui Constantinescu nu mai are combustibil artistic. Sala de concerte rămâne o himeră, atunci când nu e transformată într-o nouă promisiune mincinoasă. În România, ideile sunt diamante în cenușă, aproape niciodată descoperite.