Într-o Miercuri, 23 martie 2022, la Ministerul Culturii, etaj 3, camera 317
Ministerul Culturii: Concurs de management la FGE
Operetă balcanică în două acte pe un libret de Lucian Romașcanu
Regia: Demeter András
Distribuție: Ștefan Doniga (Parsifal), Marin Cazacu (Brejnev), Răzvan Ioan Dincă, Mihai Cosma („Komisia”)
Alegători, cetățeni, public.

Cu pandemia și războiul înghesuindu-se care să intre pe ușă mai întâi în România, ministerul culturii a reușit să rateze un moment istoric pentru Filarmonica George Enescu, desemnându-l într-un mod nedemn pe Marin Cazacu drept manager al instituției pentru următorii cinci ani.

Astăzi a avut loc proba interviu a concursului, după o procedură care a respectat legalitatea OUG 189 (care reglementează aceste concursuri), dar mereu la limită. Recapitularea e importantă. Anunțul venit din senin, cu termenele cele mai scurte, apoi, în mod ciudat, komisia cerând mai mult timp de analiză, și în final, cu un exces de severitate calificând în faza a doua doar doi candidați din șase, pe care i-a evaluat rapid, decizând în final pentru cel care era favoritul „oficial” încă de la început. De-a lungul timpului am urmărit mai multe concursuri de management. Aș putea scrie un manual de tactici prin care „favoritul” câștigă inexorabil. E un manual de corupție morală în primul rând. Iar concursul de azi se încadrează în el.

Am să intru direct în relatarea acestui examen oral. Pentru publicul strâns în sala 317 a ministerului culturii, proiectele erau necunoscute. Fiecare candidat a încercat să-și prezinte proiectul cât a putut de bine. Primul a fost Ștefan Doniga, o surpriză.

Parsifal

Impresia pe care a lăsat-o a fost efectiv aceea a unui cavaler în armură de argint venit să salveze Graalul și lumea, în general. A insistat pe puterea unei viziuni: aceea de a face din Filarmonică o orchestră europeană. Ușor de zis (prea ușor și prea frecvent chiar în discursurile tuturor), dar cum? Spre mirarea komisiei și a audienței, a explicat-o foarte simplu și clar. Prin muzica lui Enescu, neglijată copios de Filarmonică, prin creația românească, absentă și ea, și prin cicluri simfonice (cum ar fi integrala simfoniilor lui Beethoven). Dacă primele două conferă o identitate prin care putem deveni frecventabili, ultima urmărește obținerea unei calități a interpretării prin vizitarea concentrată a unui stil muzical.

Am reușit să obțin de la dl Ștefan Doniga slide-ul care a lăsat cu gura căscată komisia, un program care chiar merita epitetul de „inovator” aplicat stagiunii simfonice de la Ateneu. Cu rezerva că acest concept este proprietate intelectuală înregistrată la ORDA.

Patru serii de concerte simfonice, fiecare cu identitatea dată de un mare maestru al baghetei, fiecare favorizând repertoriul specific patronimului său (operă în seria Perlea, Beethoven în seria Georgescu, romantici la Celibidache, școlile naționale în cadrul concertelor Silvestri). Iar pentru cei cărora nu le spune nimic interesant acest aranjament, concertele instrumentale de pian, vioară și violoncel erau subiectele unor abonamente purtând numele lui Lipatti, Voicu și Aldulescu.

Mai departe, Ștefan Doniga a demonstrat validitatea economică a conceptului artistic, cu calcule în care nici măcar nu cerea vreo subvenție mai mare și nici nu deplângea  mutarea banilor din închirierea Ateneului de la Filarmonică direct la minister.

Brejnev

În interminabilele minute în care dl Marin Cazacu își prezenta CV-ul, pe ecranul de proiecție trona primul slide al prezentării sale, intitulat „Filarmonica George Enescu: trecut, prezent, viitor”. Lipsea, într-adevăr, un subtitlu provocator gen „Masele plastice în antecamera consacrării”.

Pentru cei care nu știu, proiectele de management sunt constrânse să respecte un anumit format, încadrat în maxim 60 de pagini, cu o structură de capitole de tip „Patul lui Procust”, de la care orice abatere este penalizată cu descalificarea. De aceea e nevoie de proba interviu, ca să înțeleagă cineva și despre ce e vorba în realitate în proiect.

Prezentarea dlui Cazacu a urmărit aceeași structură. Adică zeci de slide-uri scrise mărunt, astfel încât să încapă un rezumat exhaustiv al proiectului. Generalitățile au curs diluvian în discursul domniei sale, pe atât de plenar pe cât nu exista absolut nici o idee. De fapt, nici o schimbare. În fapt, doar o stagnare, atât de similară celei din anii ”70-’80 din URSS, de pe vremea lui Leonid Brejnev.

Viziunea era doar o bifă, fără urmări, programul artistic nici măcar nu a fost prezentat, decât sub forma unor concerte cu buget mic, mediu sau mare. Bugetul era o pictură impresionistă, cu cifre puse din burtă. Dar punctul forte al proiectului era eterna cerere de fonduri și mai mari, pe ideea că dacă sunt mai mulți bani, va fi mai bine. Un truism care nu doar că plictisește, dar n-a produs nici un rezultat în instituțiile de spectacol românești.

Komisia

Îmi este imposibil să înțeleg de ce komisia a punctat această banalitate cu o notă mai mare la evaluarea proiectului scris. De altfel, după ce am văzut prezentarea prea detaliată a proiectului dlui Cazacu, cred că lectura lui ar putea combate insomnia și asteniile de primăvară cu un succes mai mare decât orice somnifer.

După ce și-a revenit din picoteală, sesiunea de întrebări și răspunsuri n-a reușit să scoată de la directorul Tinerimii Române nimic mai interesant decât de la tânărul său rival. Cele 13 sutimi acordate în plus lui Doniga la interviu n-au compensat diferența de 33 de sutimi de la „scris”, astfel încât Stagnarea a câștigat în final în fața Progresului cu 9 sutimi.

Rezultatul este cu atât mai dezolant cu cât componența comisiei promitea niște minți mai luminate. Răzvan Dincă a fost un inovator la Opera Națională București, plătind scump pentru acest curaj reformator prin procese odioase, câștigate prea târziu. Mihai Cosma e un muzicolog care face parte din jurii internaționale ale unor concursuri de operă. Mă simt rușinat în locul lor. Dacă mă înșel, îi provoc să publice proiectele și să demonstreze că greșesc. Acest „am înfrânt!” al lui Marin Cazacu este de fapt înfrângerea lor, la fel cum este o nouă înfrângere a Filarmonicii și, mai ales, a publicului.

Coda

Deplângeam acum câteva luni, în timpul Festivalului Enescu, atitudinea deplorabilă a guvernului PNL față de cultură. Între timp, portofoliul a fost preluat cu ușurință de PSD, care l-a numit în funcție pe dl Lucian Romașcanu. Ca să fiu sincer, am crezut că experiența lamentabilă din primul său mandat, din vremea guvernului Tudose, în epoca Dragnea/Teleorman, nu va fi repetată. Îmi amintesc și acum momentul comic al remanierii dlui Romașcanu, după o serie de acțiuni „în forță” de declanșare a anului centenar, când a intrat în Ateneu ca ministru, la un concert dedicat Zilei Culturii Naționale, și a ieșit din Panteon ca simplu cetățean, fără să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Acum, la al doilea mandat, „granted by Buzău”, Lucian Romașcanu a provocat scandalul de la INP, iar PSD și PNL împreună se fac de râs cu politizarea Institutului Cultural Român.

După acest concurs, dl Romașcanu și-a pierdut orice urmă de credibilitate (în caz că ar fi avut vreodată vreuna). Demisia sau remanierea sa sunt chestiuni de timp, nu de probabilitate. Pentru că acționând așa, ca și cum ar șofa la volanul culturii cu frâna de mână trasă, instituțiile culturale românești se vor afunda mai departe în mediocritate.

Cât despre dl Demeter András, e clar că, pentru domnia sa, toată meritocrația pe care pretinde că a încercat să o impună în legislație nu face doi bani. Îi cer public demisia. Așa cum i-o cer și dlui Romașcanu.