Într-o vineri, 22 Septembrie, la Sala Palatului
Rahmaninov: Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră op. 18
Enescu: Simfonia nr. 3 în do major op. 21
Enescu: Rapsodia română în la major op. 11 nr. 1
Orchestra Națională a Franței, Orchestra Română de Tineret
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Solist: Kirill Gerstein
Dirijor: Cristian Măcelaru

Cristian Măcelaru și-a încheiat vineri seria celor patru concerte de la această ediție de Festival, cu Rahmaninov și Enescu. Kirill Gerstein a avut o viziune interiorizată asupra Concertului nr. 2 într-un moment oarecum nepotrivit: Sala Palatului era plină de spectatori veniți să aplaude un triumf programat, așteptând momentele populiste cu sufletul la gură. Nici ONF și nici pianistul nu s-au lansat în mari elanuri (neo)romantice, astfel că a rezultat un moment muzical cuminte, uneori chiar tern, încheiat cu un encore pe care nu cred că și-l mai amintește cineva.

Aici revenim iar la problematica Simfonie nr. 3 a lui Enescu. Mă întorc la Pascal Bentoiu, exegetul enescian, care vedea în această lucrare o culme a simfonismului, o continuare a Odei bucuriei, de o grandoare de patru ori mai mare decât Auditoriumul Ateneului. Sincer, mi se pare din ce în ce mai discutabil că Enescu putea gândi în termeni atât de monumentali, tocmai el, omul și artistul de o modestie cum nu s-a mai văzut, omul Bach.

Cristian Măcelaru a plusat numeric, aducând 20 de instrumentiști de la Orchestra de Tineret, dar nu a contat. Pentru că, spre deosebire de Antonio Pappano sau Fabio Luisi, nu a avut imaginația necesară pentru a trage în afară firul dramatic din simpla țesătura orchestrală cromatică, astfel încât să transforme Simfonia într-o tapiserie istorică, colorată în durerea războiului. A fost o plictiseală teribilă, doar momentul apariției corului într-o lojă, fără nici un motiv, atrăgând atenția spre ceva destul de neclar, a întors capetele și spre altceva. Explicația acestui eșec stă în maniera destul de simplistă a dirijorului de a manipula dinamica și drama în doar două contraste: încet sau tare, repede sau lent. Uneori foarte lent, pentru a expune solouri. E foarte puțin și nu cred că demn de o înregistrare la Deutsche Grammophon (neconfirmată de nimic).

Vesela Rapsodie nr. 1  a fost dedicată muzicienilor români dispăruți în ultimii doi ani. Din pomelnicul proiectat foto/video pe ecran lipsea Virginia Zeani. Lumea a aplaudat. Apoi a aplaudat și când nu trebuia, la un pas de final, când muzica face o mică pauză, înainte de a relansa Ciocârlia. Apoi mulți au fugit spre recitalul de noapte de la Ateneu, aplaudând și chiar ovaționând în drum spre ieșire. Apoi au aplaudat un bis încă și mai nepotrivit unei comemorări: Ciocârlia lui Dinicu. Nu știu dacă au mai aplaudat și altceva, pentru că eu unul am plecat în timpul acestui encore. Nu se poate vorbi despre interpretare muzicală aici. A fost un moment populist, regizat ca o „surpriză”. E deja prea mult, după demagogia folclorică din 2021. Probabil că data viitoare vom aplauda ONF cântând genericul de la Floarea din grădină pe post de idee artistică.

într-o sâmbătă, apoi dumincă, 23 și 24 Septembrie, la Sala Palatului
Debussy: Preludiu la după-amiaza unui faun
Ravel: Concertul pentru mâna stângă
Ravel: Concertul în sol major pentru pian și orchestră
Debussy: La mer, trois esquisses symphoniques pour orchestre L. 109
Enescu: Uvertura de concert pe teme populare românești op. 32
Mahler: Simfonia nr. 3 în re minor
Solistă: Yuja Wang
Orchestra Regală Concertgebouw
Corul Radio și Corul de copii Radio
Dirijor: Klaus Mäkelä

Finalul seriei Mari Orchestre de la Sala Palatului a adus cel mai de ultimă oră mariaj muzical, aflat acum în faza de logodnă: Klaus Mäkelä (27 ani) și Concertgebouw, pentru două concerte. Sâmbătă a fost o seară franceză care poate să-i facă invidioși pe cei de la ONF, dacă uităm că Mäkelä este acum directorul muzical al Orchestre de Paris, un ansamblu chiar mai de primă mână decât ONF. Debussy, de două ori (Preludiul la după amiaza unui faun și Marea), excelent redat, a încadrat cele două Concerte pentru pian de Ravel, cu Yuja Wang. A fost o seară a carismei. Mäkelä a colorat superb primul Debussy, dar parcă a descris mai mult poiana faunului decât neastâmpărul erotic al acestuia, în schimb La Mer a fost adecvată. Yuja Wang a făcut să pară că primul concert, cel pentru mâna stângă, a fost cântat cu două mâini. Virtuozitatea pianistei chineze este debordantă și totul se învârte în jurul ei. Concertul în sol major a fost încă și mai spectaculos. Dar, oricât de interesant ar fi un pianissimo inaudibil în Adagio assai, la Sala Palatului din București e mai bine să-l cânți mai tare și doar să pară piano. În schimb, în ultima parte, Wang a dezlănțuit o furtună asupra claviaturii, în care a lăsat pe toată lumea cu gura căscată. Cu toate astea, senzația că virtuozitatea și perfecțiunea tehnică nu pot înlocui sinceritatea unei interpretări considerate „profunde” a rămas. Totuși, un moment foarte bun.

A doua zi, Klaus Mäkelä a rămas singur cu orchestra al cărei șef muzical va deveni începând din 2027 (acum e partener muzical). Uvertura lui Enescu a sunat aproape wagnerian pe final, în orice caz, a avut efect, indiscutabil. Ceea ce frapează la acest dirijor este siguranța cu care comandă o sută de instrumentiști cu mare experiență și cu un sunet absolut perfect. E o insolență în sensul bun al cuvântului, vecină cu tupeul. Totul pare incredibil de simplu dacă e să te iei după gesticulația sa, infinit mai dezinvoltă decât la Măcelaru, care pare rudimentar prin comparație. Dar tot aici e momentul să spun că Simfonia nr. 3 a lui Mahler nu a fost o revelație. Ba chiar a plictisit în destule locuri. Tinerețea lui Mäkelä nu a reușit să o controleze dramatic. Însă meritele instrumentiștilor au compensat mult. Partida de corni a fost, fără nici o rezervă, uluitoare. Pe lângă ce auzim noi timp de 80 de săptămâni în stagiunile bucureștene, între două ediții de festival, cornii de la Concertgebouw păreau dintr-o altă galaxie. Iar în Mahler 3 e nevoie de vreo zece. Și de aici, mai încolo, toate alămurile au sunat la fel de bine, lemnele – impecabile, corzile – așa cum te poți aștepta de la una dintre cele mai bune orchestre din lume. Jennifer Johnston a cântat minunat, dramatic cât trebuie, maternă într-un fel, filosofic în alt fel, excelentă întru totul. Corurile radio au funcționat bine, molipsite de nivelul super profesionist din jur.

Am avut la această ediție de Festival o imagine a dirijoratului viitorului. Din păcate pentru Cristian Măcelaru, atât Lahav Shani, cât și Klaus Mäkelä au fost clar mai buni și mai interesanți.

într-o duminică, 24 Septembrie, la Ateneul Român
Purcell: The Fairy-Queen Z. 629
Les Arts Florissants
Le Jardin des Voix
William Christie, Paul Agnew – conducere muzicală Academia Le Jardin des Voix
Mourad Merzouki (regie/coregrafie); Rémi Autechaud (asistent coregrafie); Claire Schirck (costume); Fabrice Sarcy (lumini);  Sophie Daneman (consilier lingvistic)
Soliști (Jardin des Voix 2023): Paulina Francisco (soprană), Georgia Burashko, Rebecca Leggett, Juliette Mey (mezzosoprane), Ilja Aksionov, Rogrigo Carreto (tenori), Hugo Herman-Wilson, Benjamin Schilperoort (baritoni)
Dansatori (Compagnie Käfig): Gwenaël Fiederer,  Samuel Florimond, Anahi Passi, Alary Ravin, Daniel Saad, Timothée Zig
Dirijor: William Christie

Am lăsat la sfârșit ultimul concert de la Ateneu. Les Arts Florissants au venit, la fel ca acum doi ani, cu o semi producție de operă baroc (The Fairy Queen). Ansamblul condus de William Christie s-a plasat în partea din spate a scenei, lăsând restul unui spectacol de operă-balet cu totul ieșit din comun. Voci tinere și frumoase, dublate de dansatori moderni, totul de o exuberanță contaminantă, cu toate ingredientele teatrului britanic. A fost Shakespeare, a fost Lawrence Olivier, a fost tradiția English National Opera, sau Glyndebourne, a fost dinamic, acrobatic, a fost pasionant.

Dar orchestra nu s-a auzit clar în prima parte, amplificarea electrică n-a funcționat chiar bine, iar sunetele instrumentelor, obturate de corpurile de pe scenă, au fost cam neclare. Situația s-a îmbunătățit mult după pauză, făcându-ne totuși să regretăm încă o dată lipsa subtitrării. Ar fi greu și nedrept de remarcat vreun solist, toți au avut ceva special de oferit, în doze egale. A ieșit un spectacol foarte proaspăt, atent să nu plictisească (ceea ce la o operă de Purcell e un risc permanent), ovaționat în delir la final, ceea ce a provocat și un encore încă și mai entuziasmant.