Într-o neașteptată zi de Marți, 17 Septembrie, la Sala Palatului
Paganini: Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră op. 6
Enescu: Simfonia nr. 3 în Do major op. 21
Sergey Krylov – vioară
Orchestra și Corul “Maggio Musicale Fiorentino”
Fabio Luisi

Eșecul de ieri al Requiem-ului de Verdi nu m-a împiedicat să vin din nou la Sala Palatului, la al doilea concert al lui Fabio Luisi din lungul său adio pentru Maggio Musicale Fiorentino. Motivul principal era Enescu. Pentru prima dată, am avut în cadrul Festivalului două interpretări ale celei mai complexe simfonii de Enescu, a treia. Chiar și dacă ar fi fost o nereușită, tot merita să asiști la concertul de ieri. Din fericire, a fost nu doar un frumos succes, ci și o revelație în ceea ce privește interpretarea muzicii lui Enescu din Simfonia nr. 3. Așa că permiteți-mi să trec peste kitschosul Concert pentru vioară de Paganini, cântat foarte bine de Sergey Krylov, cu o virtuozitate reținută ce a adus la suprafață și părțile cu adevărat frumoase ale acestei compoziții. Păcat că bisul a fost tot Paganini.

La pauză, mulți spectatori au plecat. E dreptul fiecăruia să-i placă sau nu muzica lui Enescu; e absurd să consideri că ar fi o chestiune de datorie patriotică să asculți compozițiile sale moderne. Dar cei care au plecat au toate motivele să regrete că și-au refuzat o jumătate de seară de povestit nepoților.

Fabio Luisi e un dirijor exact și profesionist, chiar dacă interpretările lui sunt deseori nememorabile. Pregătise Simfonia nr. 3 pentru Festival și a refuzat sugestia de a renunța să o mai prezinte din cauză că Vladimir Jurowski o dirija înaintea lui. Ceea ce înseamnă nu doar că-i era greu să renunțe la munca de până atunci, dar e foarte probabil că ajunsese să creadă că avea ceva important de spus în această lucrare, ceva care trebuia neapărat să fie împărtășit publicului.

Partea întâi a fost italienizată până la punctul în care ajunsese să semene pe undeva cu muzica lui Puccini din La fanciulla del West, instrumentiștii din Maggio Musicale descriind parcă imaginea unor spații vaste, cu o tentă de Eastern spaghetti, dacă-mi permiteți parafraza la filmele lui Sergio Leone. Poco maestoso a devenit un foarte clar maestoso, cu bogatul material tematic al simfoniei atât de bine conturat, cum numai la Dvořák mai întâlnești. Jurowski a jucat cartea culorilor orchestrale și a reușit minunat, cu costul aplatizării oricărei tensiuni dramatice, plictisind în final. Luisi n-a ratat să exagereze nici un contrast. Or, Simfonia nr. 3, a cărei interiorizare este atât de subtilă încât devine foarte greu de sesizat discursul,  tocmai de asta are nevoie. Practic, Luisi a reușit să verbalizeze o emoție tăcută.

Partea a doua, Vivace ma non troppo, a avut o tensiune dramatică evidentă în prima jumătate, de o ritmicitate vizibilă. Exagerarea îi vine foarte bine acestei muzici, iar finalul acestei mișcări, în care războiul pare să bată la ușă, a sunat cu adevărat amenințător și neliniștitor, percuțiile și alămurile fiind într-un contrast vizibil cu marșul vesel de până atunci al corzilor și lemnelor. Muzicienii Maiului Florentin au etalat un sunet de înaltă definiție, o plăcere să-i asculți.

E drept că, în ultima parte, progresia dramatică așteptată s-a plafonat, corul suav și tragic  preluând devoltarea temelor orchetrale și calmându-le precum un val care nu apucă să se spargă. Și chiar dacă tensiunea dramatică a pierit, subtilitatea camerală a finalului simfoniei a fost poetică.

Câteva constatări la cald. Pascal Bentoiu, în encomiasticul său opus Capodopere enesciene (Editura muzicală, București, 1999), exagerează atunci când alătură Simfonia nr. 3 a lui Enescu de Simfonia nr. 9 de Beethoven, pentru simplul fapt că vorbim de două temepramente muzicale atât de diferite. Enescu, oricât de umanist ar fi, rămâne un ermetic pe lângă exacerbarea superbă a lui Beethoven. Însă Bentoiu face observația interesantă că „Ateneul bucureștean este de cel puțin patru ori prea mic” pentru simfonia lui Enescu. Dar dacă asculți discurile lui Foster sau Rojdestvensky, respectul lor pentru partitură nu confirmă această afirmație. Și cred că viziunea lui Vladimir Jurowski ar fi mai bine prezentată la Ateneu, unde acustica favorizează nuanțele și culorile orchestrale subtile, pe care directorul artistic al Festivalului s-a străduit atât de mult să le pună în valoare. În cazul lui Fabio Luisi și al lui Antonio Pappano, dirijori de operă cu un simț al teatralității care le comandă să nu ezite în sublinieri dramatice, Sala Palatului este într-adevăr un spațiu în care această lucrare poate fi înțeleasă mai bine.

Într-un interviu recent al lui Vladimir Jurowski acordat lui Sever Voinescu, dirijorul povestea că instrumentiștii observă influențele germane (Brahms) sau franceze (Ravel, Debussy) din muzica lui Enescu, chiar dacă al nostru compozitor național rămâne mereu original. Luisi, și acum doi ani, Pappano, poate că l-au făcut pe Enescu să sune ca Puccini sau Respighi, dar au reușit să facă accesibilă o compoziție al cărei ermetism alungă publicul din sală. Or, indiferent de licențele de care ar putea fi acuzat Luisi, dirijorul italian a reușit să facă din Simfonia nr. 3 o lucrare realmente captivantă. Italienizarea operatică a lui Enescu funcționează, e deja al doilea exemplu. Chapeau!