Într- joi, 2 Noiembrie, la Ateneul Român

Ludwig van Beethoven: Concertul nr. 4, în sol major, pentru pian și orchestră, op. 58

Dmitri Șostakovici: Simfonia nr. 10, în mi minor, op. 93

Solistă: Elisabeth Leonskaja

Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Dirijor: Thomas Sanderling

Concertul abonament de săptămâna asta a fost planificat drept punctul culminant al stagiunii de toamnă a Filarmonicii. Thomas Sanderling (cel care a deschis stagiunea trecută cu mare succes) și Elisabeth Leonskaja (atât de iubită la București) au fost capetele de afiș. Programul, deși aparent opunând două perioade muzicale foarte diferite (clasic-romantic și muzica secolului XX), propunea un arc peste timp între tradiția simfonismului de altădată (Concertul) și noul Beethoven al secolului XXI în stagiunile simfonice europene, Șostakovici.

În acest context, am constatat cu o neplăcută surpriză că nici unul dintre cei doi concert maiștri ai Filarmonicii nu era prezent în orchestră. Un semn de rău augur a fost concertul lui Casadesus de săptămâna trecută, când Rafael Butaru și Valentin Șerban au apărut umăr la umăr pe scenă, deși cei doi ar fi trebuit să alterneze în săptămâni diferite, așa cum e regula oriunde în lume. E clar că prezența lor atunci nu însemna decât că își bifează norma, având alte angajamente săptămâna aceasta, tocmai când, prin artiștii invitați, Filarmonica viza transformarea unui concert într-un eveniment. Chiar dacă violonista invitată care a preluat poziția de concert maistru și-a făcut datoria bine, absența celor doi nu e inexplicabilă, ci nescuzabilă, ridicând un semn de întrebare în ceea ce privește instituția FGE.

Concertul n-a început bine. După primele acorduri de pian, prima intervenție a cornilor a fost atât de evident falsă pentru toată lumea, încât a crispat cel puțin jumătate din public. Din fericire, a fost mai degrabă un accident (care mâine s-ar putea să nu se repete), deși alămurile n-au strălucit.

Chiar anul acesta (deși înregistrarea propriu zisă a fost realizată în 2017), în aprilie, Warner Music (fostul EMI) a lansat un disc cu Concertele nr. 3 și 4 ale lui Beethoven cu Leonskaja și Tugan Sokhiev la cârma Capitole de Toulouse, primit bine de critică.

La Ateneu, Lonskaja a demonstrat mai mult rutină, dar de un nivel foarte înalt. Deși formulele prin care rezolva dificultățile tehnice și frazarea lucrării prevalau în fața unei viziuni, a unui discurs, a fost însă o rutină personală, felul ei de-a interpreta. Or, asta a contat foarte mult în economia primei părți a serii. Allegro moderato a stabilit imediat autoritatea pianistei, una dintre ultimele reprezentante ale unei tradiții de interpretare, în care virtuozitatea nu era un obiectiv, ci o rezolvare. Evident, ar fi nedrept să compar concertul de la Ateneu cu marile momente discografice, atât de multe, dar tot la fel de irepetabile.

În imaginarul colectiv, Imperialul este considerat nec plus ultra al concertului de pian de Beethoven, totuși nr. 4 rămâne aproape mereu cea mai prețuită amintire nu doar a publicului, ci și a artiștilor. Nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte de Andante con motto (partea a doua a concertului) de la Enescu 2013, cu un Radu Lupu transcendental susținut de Daniel Barenboim și Staatskapelle Berlin, când poezia pianului a redus la tăcere absolută o întreagă Sală a Palatului zgomotoasă până atunci, ca la orice deschidere de festival. Leonskaja nu a atins acest nivel poetic acum, dar asta nu înseamnă că lectura ei nu a fost de cel mai bun nivel. A fost doar mai telurică, expertă și foarte convingătoare, chiar dacă nu emoționantă. Până la urmă, inclusiv în Rondo. Vivace, e o chestiune și de resurse fizice (să nu uităm că are 78 de ani) care o fac pe pianista rusă imbatabilă, chiar și dacă o comparăm cu mai toți pianiștii invitați anul acesta la Festivalul Enescu.

Încă și mai bine a mers Simfonia nr. 10 de Șostakovici. Aici orchestra Filarmonicii s-a găsit pe un teren favorabil. Simfonia a fost dedicată lui Iuri Temirkanov, directorul muzical al Filarmonicii din Sank Petersburg, decedat chiar azi, cel care, tot la Festivalul Enescu din 2015, lăsa o amintire de neșters cu această lucrare. În tradiția realismului socialist care asociază neapărat imaginea cu sunetul, partea a doua, în mod special, este un portret nefardat al lui Stalin. Așa cum arată Marina Frolova-Walker în excelenta ei carte Stalin’s Music Prize, 2016, Yale University Press, orchestrele simfonice sovietice ale anilor ’30-’60 din secolul trecut nu se puteau compara cu marile falange vest europene sau americane din punct de vedere al execuției tehnice. E foarte probabil că Șostakovici știa asta mai bine ca oricine și compozițiile sale simfonice nu debordează de subtilitate, ceea ce le face foarte potrivite pentru orchestrele est europene. Muzica lui sună idiomatic cu un asemenea ansamblu, în timp ce falangele muzicale occidentale, atente, prin educație, la orice indicație, par că le-ar lipsi ceva.

Sanderling, un reprezentant important al tradiției sovietice, având o legătură directă cu Șostakovici, a dirijat în spiritul lucrării, dar fără să vizeze neapărat disciplina. Chiar dacă n-a controlat unisonul corzilor sau al alămurilor, limitându-se doar la dinamică, a demonstrat fără echivoc că știe foarte bine toată povestea acestei compoziții. O primă parte cețoasă, ambiguă, ca și cum Șostakovici n-ar fi crezut nici o clipă în miturile comuniste ale „făuririi” unui erou în lupta de clasă, a creat atmosfera și tensiunea necesară pentru teribilul Allegro din partea a doua a simfoniei. Aici, portretul dictatorului, așa cum e reprezentat în tradiția rusească de interpretare, n-a subliniat implacabilul (cum o face Vasili Petrenko în înregistrarea sa cu Liverpool Philharmonic Orchestra, prin tempi foarte rapizi), ci mai degrabă dimensiunea teribilă a puterii lui, subliniată mai ales de percuții bombastice care prevalau asupra mușcăturii corzilor. În fine, partea a treia (Allegreto) a avut ironia necesară, dar mai puțin durerea, poate și din cauză că excursiile mahleriene ale compoziției au fost mai puțin subliniate de solourile de corn (deși remarcabile cele de clarinet, fagot sau flaut). Ultima parte (Andante-Allegro) a mers pe aceeași linie un pic detașată, dar eficientă.

Deși e inutil, biletele de mâine fiind epuizate de multă vreme, recomand acest concert, în ciuda rezervelor.