într-o joi, 16 Noiembrie, la Ateneul Român
W.A. Mozart: Concertul nr. 4, în re major, pentru vioară și orchestră, KV 218
Richard Strauss: O simfonie alpină, op. 64
Akiko Suwanai (vioară)
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

De ce Mozart n-a compus decât cinci concerte pentru vioară? E unul dintre misterele sale. Toate au fost scrise la 19 ani (deși există ipoteza că primul a fost conceput cu doi ani mai devreme) și demonstrează o evoluție remarcabilă. Primele două sunt luminoase și tinerești. Al treilea e deja o lucrare de o maturitate neașteptată, un punct de ruptură în această creștere. Al patrulea continuă pe aceeași linie și e cel mai dificil din punct de vedere tehnic. O alegere neîntâmplătoare pentru Akiko Suwanai, câștigătoare, la 18 ani, în 1990, a concursului Ceaikovski. Violonista japoneză a confirmat succesul de atunci cu o carieră de înalt nivel și o discografie notabilă, din care Mozart lipsește cu totul. Dar nu și Bach. La peste trei decenii distanță, se întoarce la origini, planificând un ciclu integral al concertelor pentru vioară de Mozart. Punctul de plecare al acestui proiect este chiar Ateneul Român.

De partea cealaltă, Christian Badea, la început un violonist promițător (are și o mică discografie, cel puțin interesantă) și fost elev al lui Henryk Szeryng, la rândul său unul dintre cei mai buni interpreți ai concertelor lui Mozart. Dirijorul a selectat o mică orchestră de cameră din forțele Filarmonicii (șapte viori prime), cu Valentin Șerban concert maistru.

Echilibrul sonor a fost perfect: deși corzile orchestrei n-au fost deloc timide, timbrul viorii Guarneri del Jesu a lui Suwanai a ieșit în evidență, de parcă am fi ascultat o înregistrare de la o mare casă de discuri. Solista a cântat cu tehnică foarte bună și, chiar dacă anii de concerte romantice și-au pus amprenta pe stilul ei, e foarte posibil ca la finalul acestui turneu să sune 100% mozartian. În prima parte, Suwanai a întârziat infinitezimal față de orchestra condusă metronomic, dar a recuperat prin virtuozitatea cadențelor. Unele mai puțin obișnuite (sigur nu erau cele ale lui Szeryng), dar cel puțin interesante. Andante cantabile din partea a doua a fost tandru și delicat, violonista utilizând un vibrato subtil, aproape imperceptibil, pentru ca în Rondo-ul final să utilizeze aceeași combinație de finețe și virtuozitate, de data aceasta în pulsația ritmică.

Mozart a fost un preludiu contrastant și inspirat pentru masiva desfășurare de forțe din partea a doua a serii, O simfonie alpină (cred că aceasta este cea mai corectă traducere pentru Eine Alpensinfonie). Deși această simfonie/poem simfonic este o lucrare des întâlnită în programele orchestrelor simfonice occidentale și tot mai frecvent înregistrată în ultimele două decenii, la Ateneu s-a cântat tot cu Christian Badea ca dirijor, acum câțiva ani. Am ratat atunci acel concert, însă am recuperat prin cele două excelente interpretări de la Festivalul Enescu: Christian Thieleman cu Staatskapelle Dresden (2015) și Vladimir Jurowski cu Bayerische Staatsorchester (2023). Cele două orchestre germane (cea din München având o legătură strânsă cu Richard Strauss) cu niște secțiuni de alămuri de clasă au uimit publicul, unde mai pui că cei doi dirijori au înregistrat lucrarea, primind aprecierile criticii. Mai amintesc aici că Richard Strauss însuși a dirijat patru concerte la Ateneu în perioada interbelică, conducând muzical orchestra Filarmonicii în aproape toate lucrările sale simfonice, dar nu și Simfonia alpină.

Christian Badea a lucrat, ca de obicei, la balansul orchestrei și a reușit un mic miracol: deși ocaziile erau nenumărate, sunetul nu s-a saturat niciodată, nici în Răsăritul soarelui, nici măcar în secvența furtunii.

Poți privi spre această simfonie prin două chei de lectură: cea evidentă, programatică, a unei ascensiuni montane, cu priveliști frumoase și imagini puternice (ghețarul, cascada, furtuna), sau cea mai profundă, dar și mai estompată a unui drum prin viață, inspirat de povestea tragică a vieții și iubirii pictorului elvețian Karl Stauffer-Bern și de filosofia lui Friedrich Nietzsche. Sau cel puțin de la acestea din urmă a pornit compoziția Strauss, instalat confortabil în vila sa de la Garmisch-Partenkirchen, construită din banii câștigați cu Salome. Eu cred că vizualul a câștigat în final, chiar dacă Viziunea (o parte centrală a lucrării) rămâne o mărturie a intenției inițiale.

Christian Badea a integrat cele două chei de lectură într-un discurs muzical în care coerența viziunii a trasat o traiectorie clară, de la care nu s-a lăsat sustras de frumusețea vreunui tablou. Asta nu l-a împiedicat să manifeste un lirism generos în Liniștea de dinaintea furtunii, de exemplu. Mi-a plăcut refuzul său de a ilustra episoadele simfonice cu cărți poștale sonore. Un exemplu: talăngile văcuțelor din scena Pajiștii au fos înlocuite cu sunete mai aproape de niște zurgălăi. Mi-a plăcut episodul Ceții care se ridică, în care parcă vedeai printre aburi lacul în care se îneacă Wozzeck, foarte reușită imaginea Ghețarului, însă Furtuna cred că că rămâne cel mai memorabil moment.

Viziunea dirijorală a lui Christian Badea se apropie mai degrabă de cea a lui Karajan (unul dintre maeștrii săi, alături de Leonard Bernstein), prin coerență și obiectivitate, ceea ce face comparația cu Thieleman și Jurowski cu atât mai incitantă.

Orchestra Filarmonicii, aproape dublată numeric de colaboratori, a fost neașteptat de docilă în fața baghetei dirijorului. O secțiune de alămuri care s-a autodepășit în multe rânduri, dublată de bravura cornilor (călcâiul lui Ahile în toate orchestrele capitalei) au făcut ca erorile de intonație, nesingulare, dar nici numeroase, să fie ușor de trecut cu vederea.

Concertele de Joi și Vineri sunt sold-out. Cu toate acestea, recomand să veniți și mâine și să ascultați cu atenție. E un eveniment pour la bonne bouche.