într-o joi, 7 Decembrie, la Ateneul Român
Serghei Rahmaninov: Concertul nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, op. 18
George Enescu: Simfonia de tinerețe nr. 1, în re minor (1895)
Eva Garet – pian
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Ciclul simfoniilor de tinerețe ale lui George Enescu, un proiect al dirijorului Christian Badea, continuă la Ateneu. Acum un an am ascultat revelatoarea Simfonie de tinerețe nr. 4, compusă la 17 ani. Cea din seara aceasta a fost compusă la 13 (!).

Enescu inedit

Aș putea adăuga chiar că din păcate e inedit. E inexplicabilă tăcerea enescologilor asupra acestor lucrări. Pascal Bentoiu nu le acordă nici un rând în cartea sa Capodopere enesciene, iar puținele comentarii muzicologice disponibile public le etichetează ca fiind influențate de Brahms (pe măsură ce cauți, afli că sunt tot mai „puternic influențate”), ceea ce nu înseamnă chiar nimic. Mozart era încă și mai influențat de Haydn, căruia i-a și dedicat o serie de cvartete. Dar nu e un motiv serios pentru a nu fi aduse în atenția publicului, ba chiar cu o prioritate mai mare față de multele completări ale unor schițe de-ale lui Enescu, unele dintre ele abandonate de compozitor cu totul și transformate în mari „descoperiri”. Enescu ineditul se află chiar lângă noi, iar prima contrazicere a opiniilor muzicologilor români este faptul că însuși Enescu a prezentat, în 1934, această Simfonie de tinerețe nr. 1 la Filarmonica al cărei patronim a devenit. Deci la aproape patru decenii distanță de la creație, când compozitorul avea 53 de ani. Iată caseta tehnică de atunci:

25 Februarie 1933, Ateneul Român
Enescu: Simfonie de școală (1895) „Re minor”
Jora: Șase cântece și o rumbă (Solist: Gabriel Popescu Naruja)
Beethoven: Simfonia a opta
Dirijor: George Enescu

Cu toate observațiile legate de ingenuitatea puștiului de 13 ani care voia să-și impresioneze profesorul, nimeni altul decât Jules Massenet, această primă simfonie este cât se poate de accesibilă și în ea se reflectă clar toate curentele și tendințele vremurilor. Poate mai mult decât Brahms, de la care e posibil să se fi inspirat în tema introductivă, mai departe lucrarea respiră același aer cu Dvořák și Ceaikovski. Enescu venea la Paris după șase ani de Conservator la Viena, în chip de enfant prodige. Din acest punct de vedere, nu prea există un echivalent componistic de o maturitate similară la vârsta lui la nici un alt compozitor, nici chiar la Mozart (exemplul cel mai la îndemână).

Există o singură înregistrare a simfoniilor de tinerețe ale lui Enescu, datorată lui Horia Andreescu, cu Orchestra Radio. De altfel, după concertul din 1934, cred că Simfonia nr. 1 n-a fost reluată nicăieri, nici măcar la Festivalul Enescu. Astfel, viziunea interpretării lui Christian Badea are ca singur reper această înregistrare.

Badea a început prima mișcare (Maestoso) în adevăratul sens al cuvântului: grandios, cu prestanță, dar menținând un legato și un simț al dramei care făcea tema principală memorabilă și cred că unii spectatori s-au trezit fredonând-o inconștient, la pauză. Ăsta era și scopul lui Enescu: lucrarea sa se încheie cu aceeași temă. Același instinct al dirijorului pentru discursul epic a făcut minuni din partea a doua (Andante scherzando). Mișcarea e un pic repetitivă, dar culorile pe care le-a imprimat orchestrei și balansul partidelor te făceau să întrevezi parcă ceva din atmosfera Șeherezadei lui Rimski-Korsakov punctând între intervențiile de marș ale lemnelor. Scherzo (partea a treia și cea mai scurtă) a respirat un aer de Mitteleuropa, cât se poate de la îndemână atât în cazul lui Enescu, dar și al lui Badea, un specialist în repertoriul lui Dvořák, glumeț, dar atmosferic. Finalul (Allegro con fuoco) a integrat toate aceste stiluri care par eclectice doar la prima vedere și revenirea temei din prima parte a declanșat revelația publicului asupra unui Enescu așa cum nimeni din sală nu l-a mai ascultat vreodată: „Cum? La 13 ani, așa ceva?”.

Este clar că acest ciclu de simfonii-jeunesse ar merita o serie de concerte mai compactă, cu toate cele patru lucrări în cadrul unei singure stagiuni, nu doar momente izolate în rutina sforăitoare a celor 40 de concerte abonament, neschimbată de ’70 de ani. Sunt lucrări accesibile publicului larg, sunt geneza Rapsodiilor și a Poemei române, cu care se suprapun cronologic, dar de care se separă prin absența unui număr de catalog (Opus). În interbelic, George Georgescu organiza serii de concerte intitulate „Festival Wagner” sau „Festival Beethoven”, ca să nu mai amintesc de prezențele la Ateneu ale unor Richard Strauss sau Maurice Ravel, care-și dirijau eșantioane consistente ale producției lor componistice pe parcursul mai multor seri. Această tradiție s-a pierdut, instaurându-se rutina. Ce să mai vorbim de diplomația culturală sau de celebrele zile naționale sau ale culturii, când repertoriile instituțiilor muzicale abundă de piesuțe românești, pe cât de miniaturale, pe atât de dezolante.

Eva Garet, o tânără leoaică

Christian Badea și Eva Garet sunt la a doua colaborare. Anul trecut au fost la Sala Radio cu primul Concert pentru pian al lui Ceaikovski. Cu câteva săptămâni înainte, Alexei Volodin, apoi Ștefan Doniga au fost îngropați sonor de Orchestra Națională Radio, primul în același concert de Rahmaninov, al doilea în concertul lui Bortkiewicz. Îmi aduc aminte cum Badea a balansat atunci orchestra pentru tânăra pianistă (avea doar 16 ani!) și toată virtuozitatea ei a ieșit în evidență până la a deveni o revelație pentru publicul din sală. Garet a dat atunci trei bisuri și cred că am fi putut să o ascultăm până dimineață.

A fost evident, pentru cei care au ascultat-o pe Eva Garet la Radio, că pentru Ateneu, alegerea Concertului nr. 2 al lui Rahmaninov se potrivea cel mai bine cu temperamentul acestei artiste, devenind atracția principală a afișului. La fel ca anul trecut, Christian Badea a temperat fără compromisuri nivelul sonor al orchestrei și cred că am fost martorii celei mai neobișnuite interpretări.

Am ascultat de multe ori acest concert, inclusiv la Festivalul Enescu, cu orchestre celebre și soliști importanți. De fiecare dată, pianul era acoperit copios în prima parte, indiferent cine dirija. Nu și acum. Tempii ceva mai lenți, negociați de pianistă și dirijor, au produs un discurs pianistic meditativ, aproape funebru în primele măsuri. Pianista a părăsit treptat acest climat tenebros și amenințător, dezvoltând o virtuozitate tot mai pregnantă. În partea a doua (Adagio sostenuto) responsabilitățile s-au împărțit: Badea a dat tonul atmosferei misterioase create de orchestră, iar Garet a continuat să distileze din clapele pianului o poezie sumbră și meditativă. Finalul, epic în concepția celor doi muzicieni (și logic, în același timp), a reconciliat virtuozitatea pianistei cu experiența dirijorului într-un dialog exuberant.

Eva Garet este un talent incontestabil. Dar, spre deosebire de mulți alți copii teribili, ea pare să fie unul dintre puținele talente care dă semne că va confirma. Se vede cu ochiul liber că, dincolo de muncă și de talent, există și pasiunea, chiar plăcerea de a cânta. Două encore-uri (primul fiind crucificatul Studiu transcendental nr. 10 al lui Liszt, al doilea, Vocaliza lui Rahmaninov) au arătat resurse inepuizabile după terminarea Concertului. Impresia mea este că există deja o evoluție la Eva Garet: de la copilul minune de la Sala Radio, anul trecut, la o maturitate precoce a adolescentei de anul acesta la Ateneu.

Christian Badea a fost garantul acestei seri, pentru că publicul știe că poate merge „pe mâna lui” și nu va fi dezamăgit. Un program simfonic necunoscut și o pianistă al cărei nume spune ceva doar melomanilor deocamdată au devenit două seri sold out la Ateneu.