într-o joi, 17 Noiembrie, la Ateneul Român
George Enescu: Simfonia de tinereţe nr. 4, în mi bemol major
Edvard Grieg: Concertul în la minor pentru pian și orchestră, op. 16
Solistă: Elisabeth Leonskaja
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Ultima dată când am asistat la un concert al pianistei Elisabeth Leonskaja a fost la începutul anului 2020, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Încheiam cronica acelui concert cu cuvintele: „Avem o mare pianistă, aduceți un dirijor.” Mi s-a îndeplinit dorința după mai mult de doi ani, când marea pianistă a fost acompaniată de un dirijor pe măsură: Christian Badea. Dacă Grieg a fost onorat așa cum se cuvine, la un nivel artistic foarte înalt, totuși momentul cel mai interesant a fost Simfonia de școală nr. 4 a lui George Enescu.

Cei doi Enescu

Am putea împărți creația lui George Enescu în două perioade radical diferite: cea de dinainte de 1902, data compoziției celei de-a doua Rapsodii române și cea de după, cu simfoniile cu opus, cu Œdipe, Vox Maris etc. În mare, cea de-a doua perioadă conține tot catalogul „oficial” al compozițiilor sale, în timp ce prima, chiar dacă „neoficializată”, este constituită din lucrări accesibile, iubite de spectatori și intrate în conștiința publicului.

Poema română, opus 1 a fost compusă în 1897, dar Simfonia de studiu nr. 4 un an mai târziu, în 1898, într-o lună de zile (9 aprilie – 10 mai), când Enescu nu împlinise încă 17 ani. A scris-o pentru profesorul său, André Gédalge, ai cărui urmași au cedat partiturile statului român, după moartea compozitorului. Simfoniile de școală ale compozitorului nostru național sunt privite cu condescendență de muzicologii români. Pascal Bentoiu nu le acordă nici o atenție în cartea sa, iar eticheta „foarte mult influențate de Brahms” le trimite în deriziune. Mai mult, pentru că nu sunt incluse în catalogul oficial, se afirmă chiar că Enescu n-ar fi dorit să fie cântate în public vreodată. Dar tocmai George Enescu își dirija prima Simfonie de școală în 1934, la Ateneu, declarând într-un interviu: „Nu i-am schimbat nici o notă”. Așa se face că premiera națională (poate chiar mondială) a Simfoniei de școală nr. 4 s-a produs tocmai în 1970, cu Ludovic Bács la comanda Orchestrei Naționale Radio, reluată un an mai târziu cu aceiași muzicieni. Apoi tăcere. Și uitare. În 1993, Horia Andreescu o înregistra pentru integrala lucrărilor orchestrale ale lui Enescu de la Electrecord/Olympia și e singura înregistrare cunoscută până acum.

Includerea acestei simfonii în stagiunea 2022/23 a Filarmonicii de către dirijorul Christian Badea este un eveniment. Iar prin proporțiile plăcutei surprize pe care publicul a avut-o la audiția ei, ar trebui să fie chiar un mare eveniment.

După introducerea primei părți, cu o temă la corn foarte „vânătorească” și cât se poate de à la Richard Strauss, maniera plină de personalitate a lui Christian Badea a demonstrat imediat cât de simplistă e aprecierea că influența lui Brahms asupra lui Enescu ar fi omniprezentă. În tema lentă îl vedem foarte bine pe Ceaikovski, iar Dvořák ne surâde destul de des, ba chiar corzile aproape că citează o temă din Simfonia nr. 7 a lui Beethoven, însă la fel de subtil precum o face Brahms în prima sa simfonie citând din „a noua” de același Beethoven. Maturitatea lui Enescu e incredibilă, suplețea contrapunctului e uimitoare, iar toate influențele, atât de multe, fac ca Simfonia să fie de fapt mai degrabă originală. Și prima senzație pe care o încerci ascultând o asemenea lucrare, cât se poate de bine încadrată în epoca în care a fost scrisă, este: cum de n-am auzit asta mai des până acum?  După prima parte, câțiva spectatori au dat să aplaude și îi înțeleg perfect; așa am simțit și eu.

O a doua parte, romantică absolut, aici da, e Brahms, dar nu chiar așa de mult, e o tandrețe la Enescu inimitabilă, pe care numai adolescența unui copil minune o poate exprima prin muzică, cred că a convins pe oricine că între folclorul simfonizat și agoniile cromatice din Simfonia nr. 3 de peste ani a existat un compozitor foarte bine instruit și la fel de talentat, capabil să livreze o excelentă simfonie pentru sălile de concert ale sfârșitului de secol XIX.

Vă las pe dvs. să descoperiți frumusețea ultimei părți, cea mai importantă, cea mai lungă din această lucrare, cu o fugă dublă care te lasă fără respirație (cum? la 16 ani?), pe care Christian Badea a condus-o cu experiența sa extinsă, nu în ultimul rând din Falstaff, spre finalul maiestuos și înălțător al Simfoniei. E într-adevăr o mare glumă această lume în care redescoperim o simfonie atât de frumoasă atât de târziu.

E drept, alămurile au mai trădat pe ici pe colo intențiile dirijorului, păcat, dar în general orchestra a răspuns bine la comenzi.

Ce s-a întâmplat oare cu Enescu după acest non opus? E parcă alt compozitor, cu certitudine mai bun, dar tot la fel de cert că e radical diferit. Cea mai la îndemână explicație ar fi Le sacre du printemps în 1913, nota de lichidare a romantismului. Originalitatea cu orice preț l-a împins pe Enescu spre un alt tip de compoziție, în care forma conta mai puțin, iar soluția sa a fost un cromatism subtil și, de departe, mult mai puțin accesibil. Și chiar dacă valoarea sa universală stă tocmai în această originalitate, lucrările de tinerețe vor rămâne mereu atât de atașante…

Leonskaja – Badea: o întâlnire de gradul III

Ușor de anticipat, Concertul pentru pian de Grieg a fost atât de bun încât ai fi putut crede că Festivalul Enescu a început mai devreme. Leonskaja a avut o primă parte în care a excelat în rubato, frazând personal celebrele teme ale pianului, pe scurt lăsând o mărturie sonoră a artei sale, căreia orchestra lui Christian Badea i-a răspuns prompt, precis, inteligent și atent.

Chimia dintre dirijor și solistă a fost evidentă în partea a doua, când tușeul fantastic de fin al pianistei nu avea cum să fie mai bine pus în valoare decât de un acompaniament ai cărui tempi fuseseră bine negociați la repetiții. Dacă ultima parte a sunat standard, dar la un nivel artistic foarte înalt, după un prim encore, al doilea bis a fost reluarea părții a doua a concertului, la fel de minunată.

Pe scurt, concertul Leonskaja-Badea a fost panașul unei seri excelente, ale cărei prospețime și noutate au fost date de superba simfonie a tânărului George Enescu.