într-o Dumincă, 17 decembrie, la Teatrul Bulandra
Robert Icke după Sofocle: Œdipe
Regia: Andrei Șerban; regizor asociat: Daniela Dima; scenografie: Carmencita Brojboiu; traducere: Irina Velcescu; video proiecție: Radu Daniel; lighting design: Cristi Niculescu; lumini: Florin Manu; sound design: Amariei Andrei; asistent regie: Matei Constantin.
Vlad Zamfirescu (Oedip), Cerasela Iosifescu/Ilinca Neacșu (Iocasta), Andi Vasluianu (Creon), Manuela Ciucur (Merope), Ana Ioana Macaria (Tiresias), Andrada Corlat/Teodora Crișan (Antigona/Lycas), Matei Cosntantin (Eteocle), Eduard Chimac (Polynike), Adrian Ciobanu (Corin), Lucian Ifrim (Șoferul)

O pură coincidență face ca spectatorul bucureștean să vadă, în aceeași lună, o transpunere modernă teatrală și una operatică a aceluiași mit, având ca sursă piesa de teatru scrisă acum 2500 de ani de Sofocle: Œdipe. Mai mult, întâmplarea face ca ambele spectacole din această lună să fie, prin forța împrejurărilor, avanpremiere. La Teatrul Bulandra din cauza accidentării actriței Cerasela Iosifescu, la Opera Națională București fără explicații. Dar întâmplarea, fatalitatea chiar, e una dintre cheile de lectură ale mitului arhetip, provocând toată dezbaterea despre vină, destin, soartă despre care vorbim de mii de ani.

Actrița din rolul Iocastei a fost dublată de Ilinca Neacșu în chip de mim, mai puțin în monologul-revelație despre Laios și păcatele sale impardonabile. Andrei Șerban a explicat rațiunea dublării invocând … Opera, unde tenorul poate rămâne uneori fără voce și e dublat de o altă voce din culise. Mi-am adus aminte, inevitabil, de un spectacol memorabil de la Covent Garden cu Bărbierul din Sevilla, în care mezzosoprana Joyce DiDonato, accidentată la un picior, a jucat totuși într-un cărucior cu rotile, făcând opera încă și mai interesantă.

Œdipe de la Cluj la București

Merită amintit că Andrei Șerban a montat aceeași dramaturgie a lui Robert Icke și la Teatrul Maghiar din Cluj, pentru care am scris și o cronică. Încă de atunci, imediat după ieșirea din starea de urgență impusă de pandemia covid, mi-a făcut impresia unuia dintre cele mai bune spectacole ale lui Andrei Șerban din ultimii 5-6 ani. Însă concepția și, mai ales, ritmul acestuia a evoluat la București. Cred că este unul dintre foarte puținele, dacă nu chiar singurul spectacol de teatru din România care chiar merită epitetul de cathartic, care te poate emoționa până la punctul în care ieși din sală într-o cu totul altă stare decât cea cu care ai intrat.

Pe scurt, Icke mută perioada în care se desfășoară acțiunea într-un prezent universal și democratic, în care Œdipe este un candidat prezidențial așteptând rezultatele scrutinului și toată drama se petrece în timp real, în cele două ore de după vot. E cât se poate de plauzibil, ceasul digital care afișează scurgerea timpului nu face decât să mărească tensiunea și impactul descoperirii că Œdipe și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama sa fără să fie conștient de adevărata sa identitate. Textul lui Icke este foarte bun, trama este excelentă.

Andrei Șerban a introdus, spre deosebire de spectacolul de la Cluj, o serie de citate în greaca veche, din celebra sa Trilogie antică, montată (și) la Teatrul Național București imediat după Revoluție. Mai exact din Troienele, din vaierile Hecubei care vedea cum, sub ochii ei, dispare o lume.  Dacă în opera lui Enescu, Tiresias e interpretat de un bas, la Teatrul Bulandra rolul i-a revenit Anei Macaria, singura apariție într-un costum atemporal, terifiantă în înfățișare și în prezicerile ei cu iz de blestem. Cu siguranță, celor care au văzut Trilogia acum 30 de ani, acest intertext trebuie să le fi trezit amintiri, nostalgii și emoții. Dar procedeul a adăugat greutate dramei, fără să fie neapărat decisiv.

În rest, regia lui Andrei Șerban n-a lăsat nimic la voia întâmplării. Scena relativ mică a teatrului a fost folosită din plin, cu actori care se agitau, împingând piese de mobilier într-o frenezie cu efect bine calculat. Cabotinismul politicianului a fost foarte bine pus în evidență de Vlad Zamfirescu, însă dacă e să cântărim adevărată greutate dramatică a personajelor, piesa lui Icke ar putea să se numească mai degrabă Iocasta. Ca de obicei, Șerban tratează personajele feminine cu o tandrețe încărcată de emoții. Chiar dacă Ilinca Neacșu doar a mimat rolul, personajul ei rămâne remarcabil. Iar când Cerasela Iosifescu a înlocuit-o pentru câteva minute, încărcătura dramatică a devenit aproape insuportabil de mare. Nu e de mirare nici că, practic, cele mai bine conturate personaje rămân Merope (formidabilă Manuela Ciucur), Antigona (Andrada Corlat) și teribila Tiresias.

Andi Vasluianu a reușit să facă din același joc al său, de altfel foarte natural, un Creon credibil, mai degrabă loial lui Œdipe, dar lăsând loc unei inefabile și invizibile uzurpări (mult mai accentuată în opera lui Enescu). Băieții lui Œdipe au fost monocromi, jucând (foarte bine) cartea tinereții, ceea ce în economia spectacolului a fost suficient. Adrian Ciobanu a redat foarte bine ambiguitatea (asupra căreia ne previn totuși celelalte personaje) lui Corin, însă, cum se întâmplă deseori la spectacolele bune, rolurile episodice rămân memorabile și Lucian Ifrim a fost perfect în rolul șoferului.

O singură critică: amplificarea sonoră. Sala de la Grădina Icoanei e suficient de intimistă încât să nu aibă nevoie de această distorsiune. De altfel, la un moment dat această amplificare nici n-a mai funcționat și totul se auzea perfect, ba chiar mai nuanțat.

Œdipe de la Teatrul Bulandra este un spectacol excelent, foarte puternic dramatic, emoțional cum nu se poate mai mult și cred că orice iubitor de teatru ar trebui să-l vadă. E modern, dar amintește și de vremurile de aur ale teatrului românesc. Iar veteranul Andrei Șerban demonstrează o vervă intactă. Chiar dacă în 1995 monta Œdipe tot în cheie modernă la Opera Națională, după aproape trei decenii a reușit să găsească rezerve dramatice cu totul noi pentru același arhetip. Continuarea logică ar fi ca Teatrul Bulandra să abordeze chiar Trilogia antică. Ar fi ceva.