Într-o vineri, 24 Octombrie, la Teatrul Bulandra, ora 21, o producție a Teatrului de Stat Constanța
William Shakespeare: A douăsprezecea noapte
Regia: Andrei Șerban, regizor asociat: Daniela Dima;
Scenografia: Carmencita Brojboiu; Lumini: Cristian Niculescu; Sound design: Alexandru Popa; Coregrafie: Mihaela Velicu
Distribuție: Andrei Bibire (Orsino), Cristiana Luca (Viola), Vlad Lință (Sebastian), Iulian Enache (Antonio), Mihaela Velicu (Olivia), Liviu Manolache (Sir Toby Belch), Ecaterina Lupu (Maria), Cătălin Bucur (Sir Andrew Aguecheek), Emilian Oprea (Malvolio), Ștefan Mihai (Feste), Alina Manţu (Curio / O Femeie La Curtea Oliviei), Georgiana Mazilescu (Valentin / Un Polițist), Florentin Roman (Căpitan / Un Preot).

Evitat de Operele naționale care preferă muzeul oferit de pseudoregizori italieni, Andrei Șerban montează piesă după piesă în teatrele din România și toată lumea așteaptă acum marea sa revenire la Teatrul Național București. Dar până atunci, marele regizor a fost prezent cu două piese în Festivalul Național de Teatru. Am văzut doar una dintre ele, A douăsprezecea noapte pusă în scenă pentru Teatrul de Stat din Constanța.

Piesa lui Shakespeare e dificilă: alegorie, filosofie amestecate cu o comedie de situații à l’italienne, cu travestiuri și confuzii de gen. La vremea ei avea toate ingredientele unei distracții bune. Dar azi? Luată ad literam e prea mult și prea incredibil.

Dar Andrei Șerban a depășit cu vervă toate dificultățile, inclusiv cele destul de evidente ale unui buget auster, celebrând spațiul gol teoretizat de Peter Brook prin scenografia minimalistă a Carmencitei Brojboiu. Un labirint ce putea însemna orice, de la o piscină până la ruinele unei construcții antice din care n-au mai rămas decât zidurile fundației. Cutia scenei e închisă pe trei laturi de o perdea de beteală sugerând comedia lumii, cabaretul vieții.

Accentul intrigii e pus pe confuzia creată de gemenii Viola și Sebastian, iar machiajul gros și ținutele extravagante ale altor personaje (Malvolio), sau homosexualitatea sugerată a lui Antonio transformă conceptul într-o critică a societății contemporane, cu săgeți ironice aruncate corectitudinii politice. Orsino și, mai ales, Olivia sunt atrași de androginismul travestit al lui Cesario/Viola și, într-un final, rămâne întrebarea filosofică: cine naiba suntem? Pe cine iubim?

Nonșalanța cu care Șerban depășește toate aceste complicații mutând în contemporan o alegorie barocă e impresionantă. Și explică de ce un regizor care poate manevra cu ușurință o piesă de Shakespeare poate pune în scenă o operă ca Indiile galante atât de convingător.

Actorii trupei din Constanța au jucat cu fervoare, stimulați parcă de ocazia de lucra cu Andrei Șerban. Dificil de remarcat în mod special pe cineva, cu atât mai mult cu cât această cronică nu este scrisă la cald, cum obișnuiam. Mi-a rămas în minte verva Ecaterinei Lupu (Maria) și a lui Ștefan Mihai (Feste).  Dar și ambiguitatea lui Andrei Bibire (Orsino),  ceva între noblețe și perversiune. Nu s-a țipat prea mult, un obicei care m-a îndepărtat de teatru în ultimiii ani, iar dicția celor de pe scenă a fost bună. În continuare nu mă pot obișnui cu amplificarea, mai ales într-o sală precum cea a Teatrului Bulandra de la Grădina Icoanei.

Erwin Șimșensohn, directorul teatrului Constanța, a făcut o treabă bună alegând acest proiect și face ca scena de pe malul mării să conteze în peisajul teatral național.