Într-o vineri, 5 Septembrie, la Ateneul Român
Enescu: Intermezzi pentru coarde, op. 32
Șostakovici: Concertul nr. 2 pentru pian în fa major, op. 102
Beethoven: Simfonia nr. 3 „Eroica”, op. 55
Orchestra Filarmonicii din Rotterdam
dirijor și solist: Lahav Shani

Într-o ediție de Festival Enescu în care cam totul e déjà vu, ca un disc pe care-l reasculți, te întorci la preferințe. În cazul meu, la un dirijor care era considerat o speranță cu câțiva ani în urmă, azi confirmată. O caracteristică a lui Lahav Shani este respectul unei tradiții care părea definitiv dispărută: dirijorul care face diferența prin viziune și personalitate artistică, nu prin imagine. Doar privind programul celui de-al doilea concert de la Ateneu și nu poți să nu faci legătura cu George Enescu din perioada interbelică, când apărea în postură triplă de dirijor, solist și compozitor la București sau în turneele internaționale. Plus reverența către compozitorul nostru național prin includerea Intermezzi-urilor pentru coarde, o lucrare de maturitate a lui Enescu, scrisă în 1934, de o simplitate aparentă, însă plină de subtilități. O alegere foarte bună prin care Shani a evitat recursul idiomatic la folclor și a condus elegant discursul muzical de sorginte franceză.

Ca pianist, în Concertul nr. 2 al lui Șostakovici a excelat, deși orchestra, lăsată să se relaxeze pentru că dirijorul devenise solist, l-a acoperit, uneori copios, mai ales în prima parte. Un concert pe care compozitorul sovietic l-a compus pentru fiul său, Maxim, în vederea absolvirii conservatorului, de dificultate medie (dacă e să-l comparăm cu Rahmaninov, Prokofiev sau Bartók), dar nu virtuozitatea era în joc în această după amiază, ci atmosfera, foarte bine construită. Una aparent relaxată pentru public, dar riguroasă și profesională muzical. Pentru că Orchestra Filarmonicii din Rotterdam a etalat în primul rând profesionalism, la polul opus stilului FGE, deseori umbrit de greșeli de intonație și de ignoranță stilistică. Da, l-a acoperit, și de aceea nu sunt Wiener sau Berliner Philharmoniker, dar echilibrul partidelor nu avea nevoie de nici un reglaj.  Dacă prima și ultima parte a acestui concert pot părea rutiniere și cumva stereotipe pentru stilul lui Șostakovici, mai ales din punct de vedere tematic, salvate însă de o ironie și un spirit ludic, derivate și moderate din sarcasmul Scherzo-urilor sale din alte lucrări (Simfonii sau Concertul pentru vioară), inima lucrării bate în Andantele părții a doua.  Iar aici Shani a arătat un simț muzical deosebit. O inocență tristă, tipic Șostakovici, mai degrabă decât seninătate concentrată à la Beethoven, așa cum o făcea Leonard Bernstein în aparițiile sale ca pianist, de exemplu.

Și dacă am ajuns la Beethoven, ultima parte a concertului a fost Simfonia nr. 3, dirijată fără partitură și parcă fără efort, iar aici orchestra a răspuns foarte bine unei gestici care cerea în primul rând expresivitate, fără să aibă nevoie să corecteze dezechilibre sau intrări. Îmi aduc aminte și acum de un concert mai degrabă dezamăgitor, tot la Festivalul Enescu, când Cristian Măcelaru l-a înlocuit în ultimul moment pe Maris Jansons pe podiumul lui Concertgebouw, o chinuială încordată, cu un rezultat sonor mediocru. Shani a fost azi la polul opus, cu un Marș funebru (partea a doua) nu chiar tragic, dar muzical și expresiv, tocmai pentru a contrasta vitalitatea părții a treia, urmată de un final care a provocat ovații și entuziasm.

Un concert foarte bun, nu cât să te arunce în sus din scaun, dar de o calitate indiscutabilă, în care a primat atmosfera unui „hai să ascultăm și să ne bucurăm de cea mai bună muzică”. În fine, l’encore a relevat și compozitorul Shani, cu o lucrare pentru pian de Mendelssohn (Lieder ohne Worte, op. 38) transpusă pentru orchestră de către dirijor.