într-o luni, 6 Septembrie, la Ateneul Român
Clara Schumann: Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 7
Mendelssohn: Simfonia nr. 3 în la minor op. 56, Scoțiana
Orchestra de Cameră Basel
Alexandra Dariescu – pian
Ádám Fischer – dirijor

După amiaza de la Ateneu promitea multe. Orchestra de cameră din Basel a lăsat o impresie foarte puternică la finalul Festivalului din 2019 cu un Don Giovanni de clasă, condus de Giovanni Antonini și având o distribuție de top. Ádám Fischer e un dirijor foarte mediatizat pe canalul Mezzo TV, dar și o prezență constantă în fosa Operei de Stat din Viena.

Dar, pe lângă toate astea, m-a atras ocazia de a audia un concert pentru pian cu totul special. Clara Schumann a fost cea mai mare pianistă a secolului XIX, iar viața ei e o melodramă. Redescoperirea ei în ultimii ani e emoționantă. Opus 7 arată că e o compoziție de început și, într-adevăr, Clara l-a compus când avea 13-14 ani, ajutată, se spune, și de viitorul ei soț, Robert Schumann. Muzica e înșelătoare: după primele măsuri, pare o lucrare naivă și copilărească, dar în momentul când prima parte începe să se dezvolte, se simte din ce în ce mai tare influența lui Chopin, alături de cerințele pentru virtuozitate de nivelul unui pianist instrumentist. În partea a doua, cea lentă, pianul susține un duo adorabil cu violoncelul. Ca să rezum, concertul e o mică bijuterie muzicală de aproape 20 de minute, în care spectatorul nu se poate simți decât delectat și uimit.  Din păcate, Alexandra Dariescu l-a traversat anost și plictisitor. Toate notele au fost la locul lor, fără să producă nici un moment special. Păcat. Bisul de virtuozitate oferit la sfârșit nu a reparat nimic.

Ádám Fischer a cheltuit toată gestica pe impulsuri energice, accentuând expresivitatea în Simfonia scoțiană a lui Mendelssohn. Orchestra din Basel s-a străduit să-l urmeze, însă nu a fost suficient. Latura amuzantă a lucrării a ieșit prea rar la suprafață, umorul fiind prezent mai mult în mișcările dirijorului decât în sunetele ansamblului. Există o finețe în această simfonie, care a rămas și ea scufundată prea des într-o vivacitate care ținea loc de orice.

apoi, în aceeași zi, la Sala Palatului
Ceaikovski: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35
Bruckner: Simfonia nr. 6 în la major WAB 106
Leonidas Kavakos – vioară
Orchestra Filarmonicii din München
Valeri Gergiev – dirijor

În seria „Mari Orchestre” a urmat o întâlnire de calibru. Filarmonica din München, deseori prezentă în Festival, are o semnificație specială pentru publicul meloman din România, pentru că a fost orchestra lui Sergiu Celibidache, pe care a condus-o vreme de aproape două decenii și cu care a înregistrat extensiv discurile live cele mai importante ale moștenirii sale artistice. Valeri Gergiev este probabil cel mai ocupat dirijor al planetei, printre altele și ca director artistic al falangei bavareze. Drept urmare sala a fost aproape plină, în condițiile restricțiilor legate de pandemie.

Concertul pentru vioară de Ceaikovski a fost redat într-o manieră aparte. Kavakos a negociat tempi largi cu dirijorul, hiperbolizând romantismul primei părți. O interpretare calmă și serenă, în același timp folosind atacuri puternice, cu care atmosfera s-a încălzit. Gergiev i-a răspuns lui Kavakos cu un acompaniament grandios, respirând ca o catedrală. Însă, avansând spre partea a doua a concertului, romantismul a devenit tot mai zaharisit și în final impresia a fost cea a unei emoții vizibil construite, cu o doză de artificialitate. Cu toate acestea, nu se poate nega frumusețea sonoră a întregului, care te poate face să exclami: „Asta este!”, deși știm, în adâncul sufletului, că a fost o exagerare.

Bruckner face parte din lista de lecturi obligatorii a marilor orchestre germane, iar Filarmonica din München are o tradiție solidă în acest sens, cu discuri memorabile dirijate de Sergiu Celibidache, Günther Wand, sau Wolfgang Sawalisch rivalizând etern cu Berliner Philharmoniker și Herbert von Karajan sau Wilhelm Fürtwangler. Pe scurt, e repertoriul cel mai potrivit pentru un concert la București. Gergiev a profitat de efectivul mare al orchestrei pentru a impune o viziune violentă în toate cele patru părți. Adevărul este că marele talent al dirijorului rus este acela de a crea o tensiune extraordinară în spatele oricărui moment în care antrenează toată orchestra, ca un curent marin invizibil dar mortal, sub aparența acalmiei. Exploziile în tutti ale primei părți au făcut să bubuie alămurile, hotărâte să ia prim planul sonor, de parcă fuseseră eliberate din lanțuri. În partea doua și a treia raportul de forțe între corzi, lemne și alămuri s-a restabilit. Evantaiul sonor a fost impresionant, iar ritmul surd și susținut al simfoniei s-a resimțit permanent. Au lipsit însă lumina și speranța din muzica lui Bruckner din această simfonie. Gergiev e magistral în a crea tensiuni dramatice și pare să degajeze o energie întunecată, care funcționează de foarte multe ori. Chiar și aici, dar Bruckner nu are disperarea lui Șostakovici spre care a tins interpretarea de la Sala Palatului. Însă și aceasta este o viziune validă în felul ei, așa că prima seară a bavarezilor va rămâne memorabilă.