Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Off-topic: Rammstein @ Rock The City, București 2013


Cu riscul de a contraria cititorii acestui blog, mărturisesc aici și acum că am și această latură de rocker, reminiscență a adolescenței, o latură pe care nu am de gând s-o neg. Ba dimpotrivă. Odată ce am trecut Rubiconul scriind despre Cezar Ouatu și Eurovisionul lui, voi scrie și despre cele câteva concerte rock la care mă duc în fiecare an.

Herbert von Karajan spunea că îi face bine să dirijeze din când în când Tosca. Verismul extrem al operei lui Puccini îl ajută să se elibereze de energiile negative acumulate în celelalte concerte. Și ce Tosca extraordinară a înregistrat dirijorul austriac în 1962! O Leontyne Price înflăcărată, un Giuseppe di Stefano mai puțin strălucitor decât cel cu 10 ani în urmă (alături de Callas, în 1953), dar cu un Giuseppe Taddei – un model, un Scarpia complex, pentru prima dată un rafinat, un om de lume, căruia contextul represiv îi scoate în evidență personalitatea întunecată.

Rammstein este o trupă rock din Germania, probabil cea mai de succes grupare a ultimilor ani. Muzica lor este una extrem de dură, dar cu accente melodice surprinzătoare, folosind niște tonalități majore care te pot duce cu gândul la dramă, sau chiar la tragedie. Îmi explic această umbră care apasă peste Wollt ihr das Bett in Flammen sehen?, o piesă pe care ei o cântă la începutul concertelor, prin faptul că cei șase rockeri provin din Germania de Est. Richard Kruspe, chitarist, a evadat în Berlinul de Vest în 1989, înainte de căderea Zidului. Till Liendemann, solistul vocal, e din Leipzig, fost înotător de performanță, în 1980 fiind la un pas de a participa la Olimpiada de la Moscova. Nu voi insista asupra biografiei celorlați membri, e suficient să spun că tinerețile lor, trăite în artificialul orwellian al Germaniei comuniste, cu ochii ațintiți mereu spre bunăstarea, dar și spre viața artistică a Occidentului, au fost, desigur (nu se putea altfel), arse de o frustrare poate mai pregnantă decât în alt țări comuniste. Pentru că dacă stai chiar lângă Cortina de Fier, e posibil să-i poți ridica un colț și să privești spre viața adevărată, spre viața liberă. De unde și această notă tristă, cine știe? poate chiar involuntară, a muzicii lor.

Să revin la concert. Nu a fost primul concert Rammstein în România. I-am mai văzut și în 2010, la Sonisphere. Atunci a fost un festival de metale grele, dintre cele mai grele, dacă-mi permiteți expresia. Și în ciuda unor nume foarte mari de pe scena rock (Metallica, Megadeth, Slayer, Anthrax, Manowar etc.), ei au strălucit parcă cel mai mult. Un show electrizant, bazat pe o scenografie industrială, toată gri, care se deschidea atunci în fața ochilor publicului avid, de după un imens steag al Germaniei. Mare lucru nu s-a schimbat de atunci, steagul a fost înlocuit de o cortină cu motive geometrice. Scenografia este dominată de trei ventilatoare uriașe, amintind de niște coolere din industria IT. Bineînțeles că nu lipsesc reflectoarele și specialitatea trupei – flăcările.

(c) iconcert.ro

(c) iconcert.ro

Pe lângă toate acestea, există o serie întreagă de accesorii care ilustrează mai mult sau mai puțin inspirat mesajul sau ironia pieselor pe care le cântă. Nu-mi pomeniți de kitsch, chiar dacă el există, regietheater abundă și el de bizarerii. Avem deci așa: o pompă de benzină pentru piesa Benzin (evident), un arc cu săgeți care degajează tot felul de petarde, dar un arc amintind de mitologia lui Wagner (știu, sacrilegiu! – dar e un arc inofensiv față de sugestia sabiei înfipte în pământ în Lohengrin – care însoțește Für deutsches Land das deutsche Schwert!) – pentru piesa Du riechst so gut ș.a.m.d., mergând până la ceaunul în care urmează să fie fiert clăparul formației, Flake Lorenz, în Mein Teil, sau până la cușca din Wiener Blut.

(c) Paul Voicu, iConcert.ro,

(c) Paul Voicu, iConcert.ro

Am amintit special aceste două piese, în care fascinația pentru faptul divers bizar este cea mai evidentă. Mein Teil se bazează pe un caz șocant de canibalism petrecut în Germania în 2001, iar Wiener Blut nu este nimic altceva decât odioasa poveste a austriacului Josef Fritzl. Am întrebat un puști connoisseur care este poziția celor de la Rammstein față de aceste bizarerii. Mi-a răspuns că una neutră, le place să povestească pe muzică despre aceste cazuri, eventual cu o notă ironică în Mein Teil. Sigur, atunci când ne îmbrăcăm la costum sau rochie de seară, am putea strâmba din nas dezgustați. Și apoi ne-am putea duce la operă ca să vedem Il trovatore de Verdi, care începe cu lunga istorisire a lui Ferrando despre țigănci arse pe rug și copii sugari aruncați în flăcări, din eroare. Până la urmă e vorba doar despre cum receptăm bizareriile contemporane nouă, așa cum Verdi le recepta pe cele ale epocii lui. Cultura protestului, eventual politic, o componentă obișnuită a concertelor rock, a fost mai puțin prezentă. Într-un fel e de înțeles: merita făcut în 1989 mai mult decât acum, mai ales în cazul unor estici. Azi mai degrabă vorbim despre contorsionările realității curente.

Buch dich și Pussy sunt două piese peste care bulina roșie marcată cu numărul 18 devine o ștampilă aplicată automat. Ne-am obișnuit cu asta. Să nu întoarcem capul, să nu privim în spate, mai ales dacă numele lui Freud vă spune ceva. Inclusiv în muzică: Wozzeck sau Lulu (unde Berg asezonează sexul cu nebunia și cu crima)? Lady Macbeth a lui Șostakovici (și avem un cuvânt nou aici: pornofonie)? Salome (unde Strauss suprapune dansul erotic incestuos peste o decapitare)? Să nu uităm nici de Oedipe. Or, în cazul celor de la Rammstein, psihanaliza încrâncenată lasă mai degrabă loc unei doze de umor, sau poate chiar de autoironie, în fond sexualitatea epocii contemporane are nevoie de mult simț al umorului. Sex and The City e o dovadă. 🙂

Cu toate astea, lirismul nu e deloc exclus. După unii, baladele rock sunt niște melodii sentimentale, mainstream, în care „durii” vor să arate că pot crea și muzică frumoasă, dar că în afara baladelor vor să arate că nu vor. După mine, e o rupere de ritm, una care lasă loc și emoției, sau chiar impulsului de a-ți suna un prieten care n-a reușit să ajungă la concert – Ohne dich. Mai degrabă mi s-a părut forțată versiunea pentru pian a lui Mein Herz brennt, altminteri o piesă metal fusion industrial destul de severă.

(c) Paul Voicu, iConcert.ro,

(c) Paul Voicu, iConcert.ro

Per total a fost un concert reușit. Dacă ar fi fost prima oară când i-aș fi văzut, sau dacă ar fi promovat un album nou (ultimul datează din 2009), aș fi fost extrem de impresionat. Altfel, am privit un pic detașat un spectacol care din punct de vedere sonor este construit să te lipească de pereți.

Danke schönn, Rammstein.

P.S. Dacă articolul îi va oripila pe iubitorii de operă, le cer scuze încă de pe acum. Dacă va face însă ca un rocker să fie curios să afle mai multe despre operele citate în cuprinsul textului și îl va împinge către o vizită la sala de concert, atunci pot spune că mi-am atins scopul, cu toate riscurile asumate cu bucurie. Iar dacă „operaticii” vor face pasul invers (îi rog să nu înțeleagă că ar fi vreun regres), spre concertele rock, cu atât mai bine, Roger Waters și The Wall sunt chiar înainte de Festivalul Enescu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iulie 29, 2013 de în Cronica, Muzica şi etichetată , , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: