Jon Tolansky este, într-un fel, versiunea britanică a lui André Tubeuf. Dacă ați cumpărat înregistrări istorice de la EMI sau DECCA, șansele ca broșura care însoțește albumul să fie scrisă de el sunt mari. Una dintre aceste broșuri recente este cea realizată pentru setul de 15 CD-uri dedicat lui Constantin Silvestri. L-ați mai întâlnit deja pe acest blog, când am tradus excelentul său articol despre Constantin Silvestri. Specializat în documentarea fișelor biografice ale muzicienilor de demult, în 2009 Tolansky a publicat, în numărul din Noiembrie al revistei Opera Magazine, un articol despre Virginia Zeani. Este un text important, pentru că de la el pornește redescoperirea uneia dintre cele mai mari soprane din România (chiar dacă a cântat puțin și târziu la noi), devenită celebră în lumea operei pentru recordul de apariții pe scenă în rolul Violettei Valéry din La traviata (peste 400), dar și pentru activitatea de profesor de canto (Vivica Genaux este cel mai sonor nume printre elevii ei). Anul trecut, Virginia Zeani mi-a acordat un interviu, pe care vă invit să-l recitiți aici: “A cânta bine înseamnă a desena un tablou de cuvinte…” – Interviu Virginia Zeani.

În continuare, iată articolul lui Jon Tolansky publicat în Opera Magazine, Noiembrie 2009.

O legendă discretă
Virginia Zeani în dialog cu Jon Tolansky

Acum cincizeci de ani, DECCA lansa un album cu arii de Puccini cântate de soprana româncă Virginia Zeani. Era a doua înregistrare a Virginiei Zeani la această companie și avea să fie și ultima. În afară de o mână de discuri, în general scoase de firme obscure, nu există alte înregistrări oficiale ale lui Zeani; într-adevăr, timp de câteva decenii, au fost disponibile foarte puține materiale înregistrate cu ea, până la apariția multora dintre companiile de înregistrări pirat. Și totuși, încă din vremurile debutului ei din 1948 și până în zilele noastre, numele de Zeani ocupă un loc special, cel al unei prezențe magice în inimile cunoscătorilor de operă. Acest artist vibrant, dar și o femeie foarte frumoasă, cu o tehnică extraordinar de suplă adăugată unui evantai de culori vii, captiva publicul cu un repertoriu excepțional de mare. De la primele ei zile, ca strălucitoare soprană lirică de coloratură, și până la ultimii ani de carieră, ca o rezonantă soprană dramatică spinto, Zeani a cântat 68 de roluri în opere italiene, franțuzești, germane și rusești, acoperind ca stil o perioadă care se întinde de la opera barocă până la anii ’60. Abilitatea ei stilistică, culoarea ei puternic expresivă și subtilitatea frazării ei muzicale pot fi auzite acum pe multe din îndelung așteptatele CD-uri neoficiale, în timp ce puternica ei prezență scenică poate fi văzută în câteva secvențe video pe YouTube, care ne arată cât de impresionantă era ca artist, chiar și spre finalul carierei.

Această carieră s-a terminat în 1982, ca să înceapă una nouă, la fel de importantă. Împreună cu soțul ei, distinsul bas Nicola Rossi Lemeni, începând din 1980 ea a exercitat o influență vitală asupra unei noi generații de tineri artiști talentați, la Indiana University School of Music. Timp de mulți ani, pedagogia ei inspirațională a rodit, prin apariția unor artiști precum Sylvia McNair, Elizabeth Futral, Vivica Genaux și Angela Brown, ca să menționăm numai câteva nume – și chiar și acum arta și carierele multor tineri cântăreți se dezvoltă rapid sub îndrumarea ei, căci artista continuă să le împărtășească din experiența de o viață, de la casa ei, din Florida.

Această experiență include propria ei educație trecută prin mâna celor mai importanți profesori și co-repetitori din prima jumătate a secolului XX, precum și experiența  spectacolelor alături de cei mai celebri artiști, începând cu Beniamino Gigli, Tito Gobbi, Feruccio Tagliavini, Mario del Monaco și Carlo Bergonzi și până la Alfredo Kraus, Piero Cappuccilli, Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. Ultimii doi – alături de o altă mare artistă a timpului nostru, Angela Gheorghiu – și-au exprimat public profunda admirație și apreciere pentru ea. Atunci, de ce a fost neglijată cariera Virginei Zeani de către media și de către industria fonografică? Răspunsurile ei discrete dar revelatoare, obținute în timpul interviului în compania acestei legende încă vibrante, explică multe.

Zeani, pe numele ei real Virginia Zehan, s-a născut pe 21 octombrie 1925,  la Solovastru, un mic sat la câțiva kilometri distanță de Reghin, în mijlocul Transilvaniei.

Nu era electricitate și nici apă curentă, așa că părinții mei se duceau în fiecare dimineață la râu ca să aducă apă. Îmi aduc aminte că aveam patru sau cinci ani și în acele zile ale copilăriei singura muzică pe care o auzeam era cea a țigăncilor care cântau în după-amiezile de duminică prin târguri. Când familia s-a mutat la București, cam peste un an, am auzit deodată muzică adevărată, când am ascultat prima oară un radio. Am fost încântată! Apoi, când aveam nouă ani, am văzut prima mea operă – Madama Butterfly. Am venit acasă și i-am spus mamei, care nu fusese cu mine la teatru: „Mamă, vreau să fiu o mare cântăreață de operă”. Mi-a zis: „Nu – trebuie să înveți ca să faci ceva serios, cum ar fi să devii doctor sau inginer”. Dar eu știam că muzica este în mine și trebuia doar să o arăt celorlalți. Și, așa cum a fost mereu cazul în toată viața mea, am făcut ce-am vrut.

Când avea 13 ani, Zeani a început să ia lecții cu o distinsă profesoară de canto din București, Lucia Anghel, care insista că tânăra este mezzo-soprană. Dar apoi ea a ajuns să studieze cu marea soprană rusă Lydia Lipowska și aceasta i-a dezvoltat registrul vocal de soprană și a introdus-o în studiul operei La traviata. Această operă îi va lansa cariera Virginiei Zeani. Dar totul a început cu o perioadă vitală de studiu aprofundat. S-a decis să plece în Italia, unde a luat lecții de la unii dintre cei mai distinși repetitori de la Scala. De asemenea, în 1947 a început să studieze cu marele tenor Aureliano Pertile.

Când i-am cântat prima dată, a ascultat ariile mele din „La traviata” și din „La bohème” și mi-a zis: „Virginia, ești aproape perfectă, dar trebuie să lucrăm puțin mai mult la culoarea sunetului și la dicție”. Știam și eu că am nevoie de el pentru a învăța minunata frazare pe care o ascultasem în înregistrările lui. Și așa m-a învățat cum să dau expresie culorilor cuvintelor în diferite contexte și stiluri de operă. În „La traviata” am lucrat cu el la calitatea eroică din sufletul Violettei, la eroismul ei în fața iubirii pentru Alfredo, dar asigurându-ne că nu există nici o stridență în sonoritatea personajului. Când am ajuns la opera „La bohème”, am lucrat în mod special la legato, la diminuendo și la crescendo, care sunt atât de specifice lui Puccini. Pertile mi-a arătat că nu este suficient pentru o voce să fie doar grea sau ușoară, trebuie să aibă și substanță în registrul mediu și că această parte se dezvoltă mai ales atunci când ești tânăr. De la acest registru median poți să construiești apoi până la zona acută, stratosferică, și până la părțile dramatice. Pe atunci aveam doar 21 de ani și nu aveam o voce cu adevărat dramatică pentru Violetta, dar i-am spus lui Pertile că încercam să exprim sufletul personajului, iar el a înțeles și mi-a arătat cum pot să obțin asta, chiar fiind tânără.

Pertile a încurajat-o pe Zeani să se facă cunoscută prin audiții, în caz că vreun teatru ar avea nevoie urgent de o soprană. S-a dovedit o strategie bună pentru că, în anul următor, Teatro Duse din Bologna a avut nevoie urgent, la un moment dat, de o soprană în rolul Violettei, pentru o producție a operei La traviata. Titulara Margherita Carosio se îmbolnăvise și până la premieră mai erau doar trei zile. Și așa, la 16 mai 1948, la 22 de ani, Zeani a apărut pentru prima oară în fața publicului. Violetta ei a fost un mare succes și i s-au oferit pe loc încă 30 de reprezentații. În 1952 și-a făcut apariția, cu mare succes, pentru prima dată într-un teatru de anvergură, atunci când Tullio Serafin a selectat-o pentru a o înlocui pe Maria Callas în rolul Elvirei într-o producție a operei I puritani, la Florența. Din distribuție făcea parte un bas foarte bun – Nicola Rossi Lemeni.

Cu toate astea, relația dintre Zeani și Rossi Lemeni a înflorit abia patru ani mai târziu, când s-au reîntâlnit atunci când Zeani își făcea debutul la Teatro alla Scala în rolul Cleopatrei din opera Giulio Cesare. Cu câteva zile înaintea premierei, care avea loc pe 10 Decembrie, Rossi Lemeni a cerut-o de soție. Zeani nu a acceptat imediat –  voia mai întâi să fie 100% sigură de pretendentul ei. Iar atunci, o preocupa ceva extrem de important: premiera absolută a operei lui Poulenc, Dialogues des Carmélites.

Când eram la Paris în 1956, Poulenc m-a văzut în „La traviata” și m-a întrebat dacă aș vrea să fiu Blanche în premiera din anul următor de la Scala a „Carmelitelor”. El se gândise inițial la Denise Duval pentru acest rol, dar cum premiera trebuia să fie în limba italiană, își dorea acum foarte mult să cânt eu rolul. Am simțit că pot accepta numai după ce voi vedea partitura mai întâi – și când am citit-o, am văzut în ea acest emoționant și minunat sens al fricii. Blanche este o femeie nobilă. Eu nu sunt nobilă, dar îi înțeleg teama – Poulenc însuși a fost dominat de teamă toată viața. În opera aceasta, a pus toate fricile și toate îndoielile lui personale cele mai adânci, fie ele religioase, emoționale sau sexuale. Când am început repetițiile l-am cunoscut mai bine. Am văzut toate astea – cât de nesigur era față de propria persoană, în interiorul său. Fiecare problemă îl făcea să sufere. Dar acesta era prețul pe care îl plătea pentru sensibilitatea și pentru percepția lui deosebită. Când repetam cu el, m-a ajutat să fiu mai religioasă – nu religioasă în sensul doctrinal, ci în sensul în care simt acum: acela că suntem cu toții împreună, toți suntem creaturile universului, că suntem iarba și microbii acestui univers. Am crescut și trebuie să învățăm. Ni s-a dat un creier – și ni s-a dat și un suflet. Și trebuie să medităm asupra experiențelor noastre. Astfel, experiența din „Dialogue des Carmélites” a devenit un moment vital al vieții mele. Când mă uitam la Blanche, simțeam nevoia ei de a avea o familie – de a nu fi singură. Acest lucru mi-a dat puterea să mă decid să-i răspund „Da!” lui Nicola – „Da, mă voi căsători cu tine și vom fi o familie”. Până atunci nu voiam să mă mărit și nu voiam nici să am copii. 

Și așa, de la înălțimea faimei și a numeroaselor solicitări pentru spectacole, Virginia Zeani s-a căsătorit cu Nicola Rossi Lemeni. Au fost foarte fericiți și complet devotați unul celuilalt. Dar în același timp, Zeani a plătit și prețul pentru această fericire.

Antonio Ghiringhelli, Intendentul de la Scala, s-a supărat când a trebuit să-i refuz următoarea ofertă, din cauză că îmi întemeiam o familie. Acum nu mai eram o divă. Nu obișnuiam să am publicitate sau să angajez agenți. Publicul mă iubea când am debutat la Scala, dar n-am avut nici o mașinărie în spate care să mă susțină atunci când managementul s-a întors împotriva mea. Și același lucru s-a întâmplat și la Metropolitan Opera. Rudolf Bing s-a supărat pentru că a trebuit să-i refuz oferta de a cânta acolo, deoarece urma să am un copil. Au mai trecut încă zece ani până am debutat la Metropolitan. Pentru mine, Nicola era cea mai importantă parte din viața mea și într-un fel am făcut un pas înapoi – dar nu-l regret, pentru că a fost decizia mea. Nimeni nu m-a obligat să fac ce am făcut. Eu doar voiam să muncesc, să am o familie și să fiu respectată. 

Într-un mod asemănător, cariera fonografică a lui Zeani a fost afectată de principiile ei – și restrânsă chiar de către ea.

După a doua înregistrare la Decca, s-a născut băiatul meu, Alessandro. Decca mi-a cerut să mai facem încă vreo câteva discuri, dar nu puteam să accept pentru că eram absorbită de familie și de pregătirile pentru operă. Această întâmplare, împreună cu alte probleme care au intervenit între timp, au încheiat cariera de studio pe care aș fi putut să o am.

Alessandro, azi un renumit chirurg în Roma, a rămas singurul lor copil. După ce a murit Rossi Lemeni, în 1991, Zeani a continuat să predea la Indiana University, devenind una dintre cele mai căutate profesoare de canto. A mai făcut câteva înregistrări, dar reputația ei era consolidată nu numai printre cunoscători, dar și printre marii soliști de operă. Una dintre marile sale admiratoare, căreia Zeani însăși îi poartă un mare respect, este Angela Gheorghiu.

Prima oară când am auzit-o, a fost pe discurile realizate în România, pe vremea când eram un copil, spune Gheorghiu.  A cântat pentru Electrecord „La traviata” și „Tosca” și am fost uimită de frumusețea vocii ei și de cum arăta în fotografii. A avut un mare impact asupra mea. Acum, după atâția ani, am devenit atât de apropiate, încât parcă am fi ca o mamă cu fiica ei. De obicei îi spun „mami Virginia” și o ador. În toate detaliile vieților noastre avem experiențe și sentimente comune: copilăria, viața într-un stat comunist, căsătoria cu un artist de operă. Ne înțelegem una pe cealaltă și vorbim despre toate subiectele din lume. În spectacolele ei, avea cea mai frumoasă și mai puternică voce, o tehnică minunată și o forță puternică de interpretare. A avut un repertoriu incredibil de mare – practic, în toate stilurile, și de asemenea și premiere importante. Și după cum știm, este o profesoară perfectă, cu mulți studenți de mare succes care o iubesc. Este o parte importantă a istoriei operei noastre.

Iar pentru Zeani, Gheorghiu este unul dintre artiștii vitali din această istorie.

Am văzut-o prima dată pe Angela Gheorghiu atunci când am urmărit filmul cu „Traviata” ei de la Covent Garden, din 1994. A fost absolut fantastică – ceva foarte, foarte special. Este o interpretă glorioasă a tuturor rolurilor ei, o adevărată mare artistă, cu o tehnică minunată și cu cele mai frumoase culori. Are un suflet incredibil și asta se vede și în voce și în spectacolele ei. Știe și înțelege suferința la fel ca mine. O admir atât de mult. Iar acum avem această prietenie minunată și specială. Într-o zi, atunci când s-a măritat cu Roberto Alagna la New York, m-a sunat la Indiana University și m-a rugat să ne întâlnim să ne cunoaștem. Mai târziu, după ce m-am mutat în Florida, mi-a trimis cele mai frumoase flori, de ziua mea, și de atunci, Angela și cu mine ne-am construit o relație de dragoste ca între o mamă și fiica ei. Acum câțiva ani a venit în vizită la mine și am fost așa de fericită – așa de fericită… Este foarte importantă pentru mine.

Violetta a fost rolul care a provocat senzație la Royal Opera House în 1994 și care a făcut-o faimoasă pe Gheorghiu. Și tot în rolul Violettei, Zeani și-a făcut debutul aplaudat în același teatru, în 1960, când a înlocuit-o pe Joan Sutherland. Există diferențe în portretizările Violettei realizate de cele două mari soprane românce, dar și lucruri în comun – nu numai în rolul acesta, dar ca artiști, cântărețe și oameni – este vorba despre o calitate vitală la care Zeani se referă mereu și mereu când se adresează studenților: sufletul.

Cântatul înseamnă în întregime suflet și tehnică și sunet. Totul este despre sunetul care face să îți vibreze sufletul și despre o tehnică ce îl controlează și îl proiectează.

(A Discreet Legend – Virginia Zeani talks to Jon Tolansky – articol publicat în Opera Magazine, Noiembrie 2009)