Wolfgang Amadeus Mozart: DON GIOVANNI
12 februarie, într-o miercuri, The Royal Opera House of Covent Garden (Live in HD)
Dirijor: Nicola Luisotti, regia: Kasper Holten, decoruri: Es Devlin, lumini: Bruno Poet.
Mariusz Kwiecien (Don Giovanni), Alex Esposito (Leporello), Malin Bystrom (Donna Anna), Antonio Poli (Don Ottavio), Véronique Gens (Donna Elvira), Elisabeth Watts (Zerlina), Dawid Kimberg (Masetto), Alexander Tsymablyuk (Il Comendatore).
M-am așezat în fotoliul cinematografului chiar în clipa când începea uvertura.Venisem plin de curiozitate, după ce, cu un an înainte, Kasper Holten mă cucerise cu un Evgheni Oneghi de o îngrozitoare tristețe. Și acum, la fel ca atunci, cronicile din presa britanică au fost mai degrabă reținute, ca să nu spun de-a dreptul că au fost aspre. Spre meritul jurnaliștilor englezi, apariția DVD-ului cu opera lui Ceaikovski a provocat reevaluarea acelor opinii la cald, recunoscând valoarea acelui spectacol. Așa că noul val de contestații, de data aceasta la adresa lui Don Giovanni, nu m-a descurajat nici o clipă, ba mai mult, mi-a sporit curiozitatea. În plus, îmi aduceam aminte de Juan, filmul de acum câțiva ani al aceluiași regizor/manager danez, provocator (mai ales pentru puriști), modern, repede devenit un must see.
N-a fost să fie seara lui Don Giovanni, și nici a lui Kasper Holten. A fost un spectacol modest. Nu am jubilații demolatoare, deci ceea ce urmează nu va fi un potop de scrâșneli din dinți, puncte de suspensie, semne de întrebare dublate sau ironii.
Scenografia a fost masivă, umplând toată scena pe toate dimensiunile, reprezentând o aglomerare de interioare ale unei case, sau mai degrabă ale unui bloc de apartamente de pe la începutul secolului XX, descris de regizor drept un palat, unul simbolic, al tuturor întortocherilor minții lui Don Giovanni. Tot așa, afișul spectacolului sugerează o călătorie în interiorul minții eternului seducător. Cu alte cuvinte, suntem la psiholog, iar pe măsură ce timpul trece ajungem și la psihiatru, atunci când în scena finală a operei, cea a banchetului, Don Giovanni e nebun, vorbește singur cu propriile iluzii, mănâncă dintr-o farfurie de tablă și doar așa face posibilă participarea fantomei Comandorului. Iar dacă totul începe cu psihanaliza, atunci trebuie să spun că m-a încântat inițial proiecția numelor din il catalogo proiectată pe pereți, probabil că toată lumea s-a întrebat cum le chema pe cele 640 de italience (Susanna, Adina, vedeam pe pereți). Un scris caligrafic, dar chinuit, cu literele mici înghesuite și nu foarte lizibile, pretabil unei analize grafologice care scoate la suprafață o personalitate contorsionată, interiorizată, chinuită de angoase. Un scris pătat apoi de diverse fluide colorate sugerând cerneala sau sperma (de ce nu? suntem pe terirtoriul lui Freud și Jung). Al cui să fie însă acest scris? Al lui Don Giovanni sau al lui Leporello? Mai degrabă al primului, judecând după intențiile regizorului, care altfel expediază personajul servitorului într-un tipar al omului mărginit, needucat, care se îmbracă stupid și îl imită prost pe stăpânul său.
Dar tocmai aceste proiecții peste scenografia monolitică au sabotat în mare parte spectacolul, tocmai prin recursul excesiv la acest tip de imagerie. Deși seducătoare, proiecțiile de acest tip ascund foarte greu superficialitatea mesajului pe care-l transmit. Aceeași facilitate a colorării unei suprafețe expune în același timp și o tentație de a reutiliza procedeul atât de des încât devine neserios, senzația de videoclip MTV se face repede simțită. Iar după repetări și repetări, timp de ore în șir, spectatorul ajunge să fie agasat, plictisit de lipsa de variație și de provocare. Un aspect care înrăutățește lucrurile este că filmarea spectacolului suferă de un păcat des invocat, anume prim planurile care pun în evidență și mai mult imperfecțiunile proiecțiilor video de pe decor: rezoluția slabă, micile tremurături ale imaginii. În loc să devină imersiv, prim planul arată niște detalii nedorite. La toate acestea se adaugă faptul că decorul multifuncțional și aglomerat rămâne același pe parcursul întregii opere și tentația de a renunța a intervenit deja la pauză. Sigur, dacă ești în sala de spectacol sau la cinema, nu pleci, dar mi-am pus întrebarea dacă mi-aș cumpăra DVD-ul și l-aș putea urmări nu de mai multe ori, ci măcar o dată până la capăt. Am realizat tot acum că de fapt aceeași nuanță cenușie acoperă de fapt și filmul lui Holten de acum câțiva ani, filmat într-o Budapesta care nu-și poate ascunde nici pe peliculă mizeria și decăderea de după comunism (deși ar fi trebui să arate altfel) și tot acum am realizat și distanța față de proiecțiile mult mai inventive ale lui William Kentridge din Nasul lui Șostakovici de la Metropolitan, transmis acum câteva luni tot la cinema.
Psihologie, da! Numai că Don Giovanni nu este explicat psihologic, ci doar arătat, descompus, microscopat. E ironic faptul că tocmai ceea ce prețuiam și căutam în punerile în scenă ale operei lui Mozart, anume ambiguitatea personajului principal, bun și rău în același timp, seducător dar victimă, sensibil și crud etc. este prezentă la Holten, numai că fără efect. E o deconstrucție similară profilelor psihologice ale serial killer-ilor, aici avem un serial seducer dar cu același rezultat: nimic spectaculos, nimic genial, dar ce e mai rău la acest Don Juan – nimic interesant. Dacă în scenele în care apare personajul ar fi fost însoțit și de mama lui bătrână, sau chiar moartă într-un scaun cu rotile, à la Psycho, nu m-aș fi mirat cu nimic. În fond, avem un fel de Norman Bates inofensiv în fața ochilor, o mediocritate absolută. Cel puțin aceasta este înțelegerea mea asupra producției.
La toată această deziluzie s-a adăugat o orchestră dirijată de Nicola Luisotti mai tern ca nicăieri în altă parte. Pe vremuri, lumea se plângea de Lorin Maazel în filmul lui Losey. Aseară ceea ce se auzea din fosa de la Covent Garden semăna mai degrabă cu La Sonnambula decât cu Mozart. Cel mai reușit moment al lecturii lui Luisotti a fost acela când explica într-un microinterviu tehnica de compoziție a lui Mozart, asemuind activitatea scrisului său cu o imprimantă cu ace comandată de geniul său creator redus la imaginea unui PC care conține deja toate datele.
Mariusz Kwiecien a fost cu o clasă peste tot restul distribuției. A cântat un rol pe care-l știe la perfecție, a jucat tot ce i-a propus Holten, ba chiar am remarcat un efort de a reînnoi propria sa performanță în Deh vieni alla finestra… înmuiată un pic în stilul marelui său rival în acest rol, Peter Mattei. Véronique Gens a fost o Elvira așa cum trebuie să fie, cu viață. În rest, dincolo de banalitatea vocilor, parcă toată lumea s-a contaminat de la Luisotti, târând muzica și reducându-i frumusețea, într-o simplificare pe care mărturisesc că nu am înțeles-o. Nu voi face apel la vreun Pantheon populat cu Siepi, Schwarzkopf, Giulini sau Alva. Voi spune doar că Anna Netrebko este un standard greu de atins pentru Donna Anna, în care Malin Bystrom a părut depășită de mai multe ori, tot așa cum Antonio Poli a fost un Don Ottavio neinteresant (ce vremuri, abia acum câțiva ani, când Piotr Beczala stăpânea acest rol…). În afară de Kwiecien, mi-a plăcut mult aparența personajelor Masetto și Zerlina, desprinși din romanele lui Thomas Hardy, excelent jucați de Elisabeth Watts și Dawid Kimberg (mai ales), chiar dacă n-au ieșit din comun din punct de vedere vocal.
Pe scurt, un spectacol despre care s-a vrut să-l scoată în evidență pe regizorul Kasper Holten, reușind doar să ni-l arate pe directorul Kasper Holten: o producție care nu poate fi catalogată drept ieftină, o distribuție care a avut staruri (Kwiecien, Luisotti, Gens, Esposito), dar în care au strălucit doar o mică parte dintre artiști. În același timp o lipsă de vervă în ciuda unor idei interesante (reprezentarea minții în chip de construcție), dar continuate tern comparativ cu recenta La traviata de la Scala, după care regizorul Cerniakov a fost desființat (pe nedrept) de public și de o parte a criticii.
Despre Opera 
Eu n-as fi atat de dur cu acest spectacol. Desi carcotas prin vocatie, si desi am gasit destule care sa nu ma multumeasca, am apreciat in general un spectacol care iese din tiaprele conventionale si care e unul din putinele ce reuseste sa rezolve in mod credibil, adecvat timpurilor actuale, scena „trecerii in iad” a personajului titular.
Poate ca bagheta lui Luisotti nu a fost intrutotul adecvata muzicii lui Mozart, careia nu i-a surprins decat rareori dimensiunile, dar a fost incomparabil superioara celei ingrozitor de grele a lui Luisi la Met, celei cumplit de violente a lui Jurowski la Glyndebourne sau celei schizoide a lui Hengelbrock la Baden-Baden.
Perechea Masetto-Zerlina a fost mult mai prezenta si vocal si scenic decat in alte productii, ea cel putin mi s-a parut fenomenala si vocal si scenic, rar am auzit asemenea jocuri de nuante si un mod mai inteligent de folosire a vocii, fara a mai vorbi de prestatia scenica, absolut superba. El mi s-a parut cam rigid vocal, pentru Mozart imi doresc ceva mai multa suplete, dar in rest a fost foarte bine.
Vorbind despre suplete, asta i-as reprosa ntr-o oarecare masura si lui Malin Bystrom, o voce de calibrul Annei Netrebko, dar cam cu aceleasi pacate, lipsa unei virtuozitati adecvate; amandoua rezolva intr-o masura mai mare sau mai mica exigentele vocale ale rolului, dar nici una nu le duce pana la capat – Anna cel putin in spectacolul de la Baden-Baden a fost chiar dezamagitoare, mai ales daca luam in considerare nenumaratele imprecizii tonale. Dar daca virtuozitatea nu a fost de mare clasa, modul in care si-a condus vocea in nuante de mezza-voce si piano si modul in care a jucat o fac o interpreta redutabila.
Veronique Gens mi s-a parut banala, desi virtuozitatea ei a fost in general bine executata si desi s-a straduit sa interpreteze un personaj particular construit, totusi am avut permanent senzatia unei insuficiente dramatice, atat in plan vocal cat si in plan scenic.
Antonio Poli se pare ca nu si-a revenit destul dupa o raceala severa de dinaintea premierei – a fost banal, cu probleme in acut, cu o frazare fara pretentii si o interpretare modesta in context, dar are certe calitati care ma fac sa cred ca are un potential foare mare.
Tsimbalyuk – impresionant ca de obicei, cu atat mai mult cu cat inca nu a implinit inca 30 de ani.
Raman cei doi principali.
Alex Esposito e un animal de scena absolut formidabil si cu o voce splendida [nu foarte bine redata prin microfoane, din pacate, dar vazut live e fenomenal]. Sincer nu stiu ce i-ar putea reprosa cineva, vocal a fost impecabil, iar scenic a fost impresionant in fiecare secunda cat a fost prezent in scena sau pe camerele de luat vederi prin detalierea extrem de fina a personajului, prin miile de nuante pe care le surprinde prin gest si mimica.
In fine, Kwiecien, ajuns la al 100-lea spectacol in acest rol, isi stie meseria foarte bine, si isi construieste personajul in tuse foarte fine, cu eforturi considerabile, intr-o evolutie foarte fin gradata. Vocal nu mai este ce era cu cativa ani in urma, vocea s-a asprit si a pierdut din calitatea acutelor [un sol cam gutural in arie si un la-bemol care ramane doar un strigat in terzetto-ul final], dar inca are mobilitate pentru a executa cu precizie si eleganta fioriturile nu putine din partitura. E drept, nu are statura lui Gilfry, Terfel sau Mattei, nici plasticitatea lui Keenlyside, nici ductilitatea vocala de odinioara sau cea a aceluiasi Gilfry, dar ramane unul din cei mai interesanti interpreti ai rolului in prezent.
As mai adauga faptul ca Don Giovanni al lui Holten nu e un erou, e un om ca si ceilalti, deci nu iese din banalitate, pentru ca in fiecare din noi exista ceva din el si ne regasim sau ar trebui sa o facem, fiecare intr-o masura mai mare sau mai mica. Daca monarea pare monotona si repetitiva este pentru ca asa se vrea – personajul traieste in permanenta in obsesiile lui, de care nu se desprinde niciodata, se invarte permanent in aceleasi cercuri, se intoarce mereu la punctul „zero” si o ia de la capat intr-un perpetuum pe care nu accepta sa-l intrerupa. Sunt de acord ca prim-planurile strica efectele gandite pentru scena, pentru sala, nu pentru tv [e greu sa le impaci pe amandoua] dar asta se intampla destul de frecvent cu spectacolele de opera, asa ca nu e [inca] o problema.
ApreciazăApreciază
Mă bucur sincer că v-a plăcut, mai mult decât mie. Aveți dreptate cu Tsymbalyuk, despre care nu am mai pomenit în articol. Esposito, cel puțin în telecastul acesta nu mi-a spus nimic. Am înțeles ideea „iad=singurătate”, nu m-a deranjat tăietura din sextet (au existat versiuni în care tot sextetul a fost eliminat) dar drumul până la această concluzie mi s-a părut cam plicticos.
De data asta, mărturisesc, mă bucură tocmai comentariile care nu-mi dau dreptate 🙂
ApreciazăApreciază
@Sorin: iata cineva care il pomeneste pe Rod Gilfry! Si mie imi place si ma raportez la el in rolul asta. E o productie de la Zurich in care Nikiteanu e Zerlina. Unul dintre cele mai senzuale „La ci darem..”.
Mie mi-a placut aceasta productie foarte mult. Si, da, ai dreptate si cu Esposito: cam acum un an l-am vazut live tot la ROH si tot in Don Giovanni. In alta companie, ce-i drept. Este un artist senzational, din toate punctele de vedere.
ApreciazăApreciază
N-am văzut (încă) Don Giovanni de la Baden-Baden. M-am raportat la spectacolul din 2011 de la Scala, deschiderea stagiunii, cu Mattei și Terfel în rolurile lui DG și Leporello, și Donna Anna Netrebko. Chiar dacă și atunci Frittoli și Filanotti nu prea mi-au plăcut, reprezentația a fost mai interesantă decât cea de la ROH, acum. Și mai țin minte acel „Troppo lento!” pe care loggioniștii i l-au aruncat în față lui Barenboim… Cu toată lentoarea și greutatea afișate atunci de dirijor, tot a fost mai bine decât ce-a produs Luisotti.
Am remarcat un amănunt, a propos de ce zice OperaOnline: de-a lungul timpului, cea mai investită cu seducție secvență din opera Don Giovanni a fost duetul cu Zerlina, „La ci darem la mano…” Una dintre vocile uluitoare în acest duet mi s-a părut Ezio Pinza, în anii ’40 la Met, dar toți cei care au cântat în acest rol au încercat să facă un showstop din duet.
Abia în 2002 l-am văzut pe Mattei în producția lui Peter Brook de la Aix în care „Deh, vieni alla finestra” a căpătat o dimensiune pe care o ignoram înainte. Aici la ROH, mi s-a părut că Marius Kwiecien încearcă și el ceva, acolo. Și pentru că veni vorba de acel spectacol de la Aix, nu mă pot abține să nu aduc în discuție minimalismul lui Brook, de o eficiență extraordinară. Cum se poate pune în scenă Don Giovanni folosind doar trei bețe de lemn, asta ține de geniu.
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Daca vorbim de dirijori, eu ii prefer pe Harnoncourt – extrem de atent la detalii, subliniind, asa cum spunea intr-un interviu, diferentele subtile uneori intre cele peste 40 de indicatii de tempo ale lui Mozart din fiecare din operele sale de maturitate -, Gardiner – elegant, rafinat, subtil, dar nu lipsit de profunzime, Claudio Abbado sau Colin Davis [RIP!!!], iar dintre numele tinerei generatii Jeremie Rhorer, care a dirijat si el recent un spectacol la Paris intr-o distributie excelenta in cea mai mare parte, dar cu o punere in scena mult mai putin atractiva.
Iar daca vorbim despre Gilfry, care ramane pentru mine un varf de interpretare neegalat pana azi si care intotdeauna m-a rascolit printr-o prezenta si vocala si scenica formidabila, cu o adecvare stilistica rar intalnita mai ales la un cantaret care isi intinde repertoriul de la Monteverdi la Andre Previn [premiera mondiala cu „A Streetcar Named Desire”], acesta apare si in inregistrarile lui Gardiner, una audio aparuta pe cd si una video, azi din pacate disponibila doar pe canale oculte, neffind reeditata pe dvd – aceasta din urma fiind filmarea unui concert-spectacol de la Concertgebouw, o productie semi-staged, unde aproape toata drama e in muzica, decorul minimalist si miscarea scenica limitata [din motive de spatiu] demonstrand inca o data atemporalitatea si perpetuitatea subiectului si muzicii acestei opere.
In alta ordine de idei, pe mine nu m-a multumit captarea sonora – dincolo de limitele cunoscute ale salii de cinema, mult sub standardele la care ar terbui sa fie. S-a simtit deseori faptul ca microfoanele au fost prost plasate, deplasarea cantaretilor producand mari modificari in dinamica fluxului sonor. Sunt convins ca multe voci au fost dezavanajate in acest demers, pe una din ele o stiu din cele cateva aparitii live in care l-am vazut, Alex Esposito, un interpret total, foarte atent la toate detaliile, cu o tehnica excelenta si o voce de o mare calitate, care aici a sunat sec si lipsit de consistenta. Nu a fost singurul.
ApreciazăApreciază
Dincolo de rezevele față de producția lui Holten, în mod clar partea muzicală nu m-a convins. Eu nu l-am văzut pe Alex Esposito live niciodată și vă cred în ceea ce spuneți. Pe ecran n-a fost bine, nici dramatic iar muzical a fost nu neapărat rău, dar banal până la plictiseală.
Terfel era un Leoprello din altă ligă, la Scala, cu toată aparența lui de troll, vorbesc tot de ecran. Nici Pisaroni nu e rău. Nici d’Arcangelo.
ApreciazăApreciază
Între timp am văzut înregistarea de la Baden-Baden, o mare parte din ea, cât să-mi fac o idee consistentă. E altceva tot așa cum și producția este DESPRE altceva. Dincolo de maniera în care dirijează Hengelbock o orchestră cu instumente vechi (vioențele lui nu m-au deranjat aproape deloc, mai degrabă decalajele, mai ales la ariile mari, ex.: Non mi dir…) toți soliștii cântă cu o altă determinare decât la Londra. Toate personajele sunt din carne și oase, pe lângă idealizările lui Holten mi s-au părut irezistibili toți. Iar „Deh vienni alla finestra…” … hahah! epic!
ApreciazăApreciază
E un trend, care nu se regăsește în România. Dar seamănă cu discul cu DG al lui Renee Jacobs, de acum câțiva ani.
Iar noutatea așteptată este discul lui Currentzis.
Asta cu DUPĂ vs DE se bazează pe aprecierile noastre subiective. Instrumentele vechi nu aveau un sunet atât de bogat precum cele noi, și nici prea multă rezonanță. De unde și tempourile foarte rapide, pentru a susține coerența unor fraze muzicale. Pe de altă parte este vorba și de publicul de azi, a cărui ureche este acomodată cu tot felul de sonorități inexistente pe vremea lui Mozart. Idealizăm o epocă pe care nu o cunoaștem: nu purtăm peruci dar tânjim după ele.
Ideea e: cum poate stârni muzica lui Mozart în spectatorul secolului XXI aceleași senzații pe care le stârnea în oamenii din 1787?
ApreciazăApreciază
[…] a tuturor personajelor. Cel mai recent exemplu este cel de la Covent Garden, unde Kasper Holten n-a reușit să (mă) convingă cu ultima sa punere în scenă a acestei opere. Beatrice Rancea nu și-a propus să reinventeze […]
ApreciazăApreciază