Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Și fetele merg la operă (Rigoletto BP Big Screens)


De ceva vreme Snobu’ a revenit în cartier. Acum mulți ani, pe vremea când eram toți niște puști, făcea parte și el din golănimea locului. Îmi plăcea de el, nu doar pentru că  rămăsese la un moment dat cam singurul care mai juca „Flori, fete, filme sau băieți” cu noi. Dar era ceva diferit la el, iar acum se vede și mai bine, după ce a terminat o facultate, are o slujbă bună și a continuat să-și cultive pasiunile pentru filme sau operă. E și mai interesant, ba chiar un pic ridicol de când, revenit, ne bate la cap pe toți cu opera. Că dacă stăm așa, uitându-ne numai la televizor, o să sfârșim trist și prost. Ce naiv! Acum vreo două luni, ne-a luat pe toți să vedem La traviata. Apoi, după finala de la fotbalul băieților, l-a târât pe Microbu’ la Boema. Iar acum trei zile a venit la mine și m-a invitat „să-l însoțesc” (așa a zis, vă jur!, m-am amuzat teribil de politețea lui) la Rigoletto. Am acceptat pe loc, abia apoi mi-am dat seama că habar n-am ce-ar putea însemna asta. Așa că, dragă jurnalule, o să scriu mai jos cum a fost. Mai întâi, cred că ar trebui să însemnez aici niște amănunte care să identifice exact despre ce spectacol a fost vorba:

17 septembrie 2014, într-o miercuri,
Giuseppe Verdi: RIGOLETTO
Regia: David McVicar; Scenografia: Michael Vale; Coregrafia: Leah Hausman
Dimitri Platanias (Rigoletto), Eri Nakamura (Gilda), Saimir Pirgu (Ducele), Alexander Tsymbalyuk (Sparafucile), Nadezhda Karyazina (Maddalena), Luis Gomes (Borsa), Jihoon Kim (Contele Ceprano), Duncan Rock (Marullo), Elizabeth Sikora (Giovanna), Dong-Hwan Lee (Monterone)
Orchestra of the Royal Opera House, Royal Opera Chorus
Dirijor: Maurizio Benini, maestru de cor: Peter Manning

A trebuit să-l sun, eram disperată: cum să mă îmbrac? Rigoletto, am căutat pe Google, e o operă, la operă se merge seara, ca la teatru, femeile vin în rochii de seară. În fine, la Opera din București era închis, nu scria nimic de nici un spectacol. M-a liniștit, spunând că mergem la niște prieteni care prind Sky TV și că acolo o să vedem pe un televizor gigantic povestea asta. „Să te îmbraci frumos, Kid, dar nu ținută de gală, că nu e vorba de așa ceva. Hai, nu te stresa, eu cred că o să-ți placă” mi-a zis și l-am simțit cum râdea pe înfundate. Dacă e vreo farsă cum obișnuiesc măgarii ăștia din bloc să facă, îl omor! Dar faptul că m-a numit Kid, o poreclă inventată de el demult, pe care n-o mai folosește nimeni azi, m-a tulburat puțin. O vrea să se combine cu mine? Cu atât mai bine, sunt liberă.

Am ajuns seara la prietenii lui, nu-i cunoșteam, dar am fost surprinsă să-l văd și pe Microbu’ acolo. Ca să fac ceva conversație (nu știam ce altceva să spun, na!, dar eram și curioasă), l-am întrebat cum de și-a adus aminte de „Kid” și, până la urmă, de unde scornise numele ăsta? A zâmbit și mi-a zis: „Dintr-un film care nu se uită, așa că nici porecla nu se poate uita: Casablanca”. Mă înnebunește tipul ăsta, acum când am ajuns acasă va trebui să revăd și filmul ăsta, vechi și alb-negru, chiar nu mai țineam minte apelativul folosit de Humphrey Bogart. În fine, cu țoalele am nimerit-o, că nu mi-am luat blugii ăia strânși pe talie la care mă gândisem în prima fază, ci mi-am pus o fustă și bluza pe care mi-am cumpărat-o special pentru eveniment. A fost bine, căci lumea era îmbrăcată civilizat, până și Microbu’ renunțase la tricoul cu FC Barcelona și era la cămașă, chiar mai spectaculos, avea cămașă cu mâneci lungi, hehe! Până la urmă, seara a fost foarte reușită, nu a semănat cu experiența pe care o are Pretty Woman când o duce Richard Gere la operă, dar nici foarte departe n-a fost, m-a impresionat cum nu m-aș fi așteptat. Încet, încet, încep să înțeleg și poate că băieții ăștia au dreptate în felul lor…

Din fericire, transmisiunea a început cu o introducere din care am înțeles și eu ce urma să văd. Mă îmbrăcasem frumos mergând pe ideea „decât și urâtă și proastă, mai bine doar proastă”, dar, după ce am văzut introducerea asta, nu m-am mai simțit nici proastă. Ce vreți? N-am mai fost până acum la operă, era normal să mă simt o ignorantă. Mai ales că toți cei de acolo, și erau vreo patru perechi, vorbeau despre Rigoletto, părând în foarte mare cunoștință de cauză și pomenind nume de care nu mai auzisem niciodată. Dar am ținut minte că decorurile, costumele și regia de scenă nu erau noi, nu era vorba de o premieră, ci de un revival al unei producții din 2001 a lui David McVicar, în care mai cântaseră rolul Ducelui Marcello Alvarez (2001) sau Vittorio Grigolo (2012). În seara asta era o transmisiune prin satelit pe ecrane uriașe din piețele a 14 orașe din Anglia, sponsorizată de firma British Petroleum. Să văd eu în România așa ceva sponsorizat de Lukoil (dau un exemplu) și o să zic că am ajuns și noi undeva. Și într-o oarecare măsură, văzând imagini cu lumea adunată în Trafalgar Square din Londra, mi-am dat seama că și noi eram tot la un fel de picnic-opera, amuzându-ne, dar gustând un spectacol cât se poate de serios.

Rigoletto BP1

Înțelesesem că opera lui Giuseppe Verdi se baza pe o piesă de teatru scrisă de Victor Hugo, despre excesele și depravarea aristocrației franceze din Evul Mediu. Numai că, la Covent Garden, regizorul imaginase un concept mai abstract și atemporal. Părea să fie Evul Mediu, după costume, dar orgia cu care începe primul act era parcă desprinsă dintr-un film cu mafioți, ba încă semăna destul de mult cu poveștile unor băieți care mai aveau de-a face cu diverse clanuri interlope din București. Una peste alta, combinația asta de costume de epocă, într-un decor industrial, împănată de nuditate (sincer, nu m-aș fi așteptat), dar pe un fond muzical clasic a fost suficient de explozivă încât să mai cer un pahar de șampanie. Prietenii Snobului erau și ei niște snobi în felul lor: OK, nu suntem la operă de-adevăratelea, dar asta nu ne împiedică să ne comportăm ca atare, deci în seara asta servim șampanie și aperitive, nu popcorn și cola. Mă întorc la acțiunea operei și notez că toată această orgie, prezentată extraordinar de realist, era condusă de un personaj, Ducele de Mantua. Cel care cânta sau juca (de fapt și una și alta) era un anume Saimir Pirgu, frumos băiat, și tânăr și cu vocea bună (am înțeles că e albanez, ceea ce mi l-a făcut și mai simpatic). Chit că lumea comenta că Verdi nu e Mozart, că Don Ottavio (nu știu cine e acest Don Ottavio, o să-l întreb pe Microb, că dacă-l tot bat la cap pe Snob o să creadă că sunt complet idioată) e una, dar Ducele e în altă ligă. Mie mi-a plăcut, drăguțel așa, se vede că are o stofă de mare cântăreț, chiar dacă nu seamănă deloc cu ceea ce știam eu că ar fi un tenor, adică Pavarotti sau Domingo, niște oameni bătrâni, grași și impozanți, din care țâșnesc sunete frumoase, mă rog, genul acela de bărbați cu care dacă ieși în oraș te bârfește lumea că o faci pentru bani.

SaimirPirgu

Rigoletto e un bufon, de fapt e maimuțoiul de la curtea Ducelui. Are o fată, Gilda, de care este îndrăgostit Ducele. Într-o desfășurare a evenimentelor prea complicată ca s-o reproduc aici, în care și întâmplarea joacă un rol important, Ducele se trezește în pat cu Gilda, iar Rigoletto se înfurie atât de tare încât tocmește un asasin ca să-l omoare. Numai că, asta chiar numai la operă se poate întâmpla, Gilda se sacrifică și, travestindu-se în bărbat, se lasă omorâtă ea în locul Ducelui, care petrece mai departe cu femei și băutură. Povestea e destul de intensă, dar trebuie să recunosc că nu atât subiectul contează, cât modul în care este povestit. Oamenii ăia de pe scenă, cântând, spuneau și jucau povestea într-un fel care m-a pus pe gânduri mai mult decât aș fi anticipat.

Nu pot să vorbesc prea mult despre muzică, pentru că pur și simplu nu am cunoștințele necesare. Auzeam în jurul meu discuții din care nu înțelegeam mare lucru și o să le reproduc mai jos (asta e, țin minte tot), dar mie, uneia, experiența asta mi s-a părut că are de-a face cu emoția, cu ceea ce simți, cu perspectiva asupra vieții, pentru că mi-am adus aminte niște întâmplări din viața mea, pe care le-am regăsit în operă. Lumea discuta despre un concert care ar fi avut loc la București, în care a cântat Saimir Pirgu, și dacă a cântat bine sau nu, dacă vocea lui era potrivită sau nu. Concluzia lor era că a cântat bine, dar că nu era potrivit. Cum o veni chestia asta? Am reținut însă că a fost la București, păcat că n-am știut de existența nici a tenorului și nici a concertului, dar dacă băiatul ăsta mai vine pe-aici, nu-l mai ratez. Mi-au zis că a cântat un Recviem… Apoi a pornit o discuție despre soprană, Eri Nakamura, și cineva a pus pe masă un DVD cu un film (așa am crezut inițial, dar de fapt era tot o operă) intitulat Turandot. Toți au început să comenteze despre regizorul lui Turandot, că era Andrei Șerban (habar n-aveam că un român a ajuns să regizeze la Londra) și că acolo Nakamura era mai autentică decât aici, dar era normal să fie mai autentică acolo, că subiectul e din China, iar ea e asiatică, dar că asta nu contează până la urmă. De ce scriu toate astea? Pentru că, oricât de interesante și de abstracte ar fi discuțiile astea, mi se părea că nu au legătură cu ceea ce era mai important, și anume cu faptul că tot ce vedeam pe ecran transmitea o emoție și mi-ar fi plăcut să se vorbească despre asta, și cred că aș fi putut și eu să îngaim ceva, dar ei nu păreau interesați de o asemenea conversație. Aveam să-mi dau seama că nu era chiar așa, pentru că atunci când reîncepea muzica, în scenele mai intense îi vedeam tulburați, ba chiar stăpânindu-și lacrimile. Dar tot nu mi s-a părut normal.

Rigoletto BP2

Rigoletto era jucat de un anume Dimitri Platanias, alt nume care nu-mi spunea nimic. Numai că tipul îmi aducea aminte de taică-meu într-un mod curios. Îmi venea să râd, imaginându-mi cum taică-meu ar fi pe scenă cântând muzică de operă. Tata e șofer de autobuz, mă și pufnește râsul, dar mi-am adus aminte că nimic nu e imposibil atâta vreme cât există tipul acela, zidar, Costel Busuioc, care cântă muzică din asta. Pe de altă parte, îmi venea să plâng, pentru că oricât de ridicol ar fi putut părea taică-meu într-un rol de operă, ar fi fost rolul vieții lui, pur și simplu nici nu ar fi trebuit să joace un personaj, ci doar să fie el însuși. Mi-aduc aminte, când aveam 17 ani și ieșeam în oraș cu prietenul meu de-atunci și el se supăra groaznic, îmi făcea o groază de mutre și-mi ținea predici moralizatoare, fără să mă certe niciodată. Într-o seară, e drept, întârziasem destul de mult, și, în fața blocului, mă sărutam cu băiatul ăsta, care începuse să mă pipăie (iar mie îmi făcea o mare plăcere nerușinarea asta). Tata a apărut din senin și i-a tras o palmă: „Să-mi lași fata în pace, are de terminat o școală, pe urmă poate să facă ce vrea, ia cară-te de aici, dacă te mai prind, îți rup picioarele, nu doar falca!”. Țin minte cât am plâns în zilele acelea, dar el nu m-a certat, doar mă privea trist și părea că suferă, iar eu nu înțelegeam de ce. Și tristețea din privirea lui nu l-a părăsit niciodată de-atunci, și-acum o are, chiar și când e amestecată cu bucurie sinceră. La el, totul era permis și posibil până când era la mijloc fata lui. Cum, fata lui pe care o ducea la film, la patinoar și  pe care o plimba cu autobuzul lui să fie a altuia? Ar fi fost în stare de orice împotriva oricui ar fi vrut „să profite” de mine. Din fericire pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, viața mea nu are nici o legătură cu tragedia Gildei, dar cu toate astea, mi s-a părut că-mi retrăiesc adolescența ascultând și văzând opera asta. Ca să închei capitolul ăsta, e o secvență în care, după ce Gilda este răpită și se culcă cu Ducele, iar Rigoletto suspectează pe toată lumea, bufonul cântă o arie (îmi venea să scriu „un cântec”, dar termenul corect e „arie”) care se numește Cortigiani, vil razza dannata, în care furia personajului se amestecă incredibil de frumos cu ruga și cu umilința, încât efectiv l-am avut în fața ochilor pe tata, cu ieșirile lui nervoase, potolite și chiar copleșite în clipa următoare de tandrețe, atunci când mă vedea. Cred că sunt nebună. Mi-ar fi rușine să vorbesc despre asta cu oricine, ar crede că m-am tâmpit. Ce legătură poate fi între compoziția acestui Giuseppe Verdi și Calea Rahovei din anii 2000? Vi se pare normal? Oameni buni, e muzică, pe muzică cel mult dansezi, o asculți în mașină, stai pe facebook în timp ce rulează în fundal, nu plângi. Te simți răscolită citind o carte, văzând un film, dar nu ascultând muzică. M-am abținut cu greu să nu cedez nervos, nici nu-mi venea să mă ridic de pe fotoliu, chipurile să mă duc să beau niște apă, ca să nu mă vadă lumea cât eram de distrusă.

Am lăsat-o la sfârșit pe Gilda. Pentru că Gilda sunt eu, de fapt o parte din Gilda sunt chiar eu, 100%, și cred că orice fată are ceva din personajul ăsta, măcar la un moment dat, măcar atunci când (și fiecare dintre noi a trecut, cred, prin asta) se îndrăgostește de bărbatul greșit. Și ea are o arie, în prima parte a operei, când e îndrăgostită, se numește Caro nome, în care se tot înnebunește după numele iubitului ei, care e Ducele, dar Ducele o mințise că ar fi un băiat oarecare pe care-l cheamă Gualtier Maldè. Câte fete n-or fi suspinat după vreun Alin, un Andrei sau vreun Cosmin, neștiind că ar putea cânta, de fapt neștiind că acum mai mult de o sută de ani, cineva a scris o arie care spune deja totul despre toate alinturile numelor de băieți de care ne-am îndrăgostit…

Am plecat acasă toți trei, Snobu’, Microbu’ și cu mine. Eram tăcuți, probabil că fiecare dintre noi era marcat în felul lui de ce văzuse. La un moment dat Microbu’ a început să fredoneze aria Ducelui din ultimul act, folosind cuvintele tâmpite din copilărie: „Se ivesc zorile, se cacă ciorile, una mai maaaareee, într-o căldare… etc.”, apoi s-a oprit, exclamând: „Ce tâmpiți puteam să fim!”. Am izbucnit toți în râs, iar Snobu’, privindu-ne fix, zice: „Să știți că Benini a dirijat foarte bine, italienește, așa cum trebuie… Opera asta este despre oameni, în carne și oase, și eu am fost un Duce, în felul meu, și într-o zi probabil voi ajunge un Rigoletto, tot în felul meu. Și tu, Gildo, cred că așa o să-ți zic de-acum, ce zici?”. N-am zis nimic, am înghițit în sec și am fugit în casă fără să-mi iau rămas bun de la nimeni.

Notă: Aceste texte (despre La traviataLa bohème și Rigoletto) sunt scrise într-o manieră apropiată de argou, pentru că intenția transmisiunilor BP Big Screens de la Royal Opera House este aceea de a aduce opera în rândul maselor și de a atrage spectatori noi către operă.

2 comentarii la “Și fetele merg la operă (Rigoletto BP Big Screens)

  1. Pingback: Windsor Press: La o bere cu Falstaff, lângă ONB | Despre Opera

  2. Pingback: Cine e mai aproape de Bach? Surorile Nemțanu | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: