Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Royal Opera House in HD: Rigoletto #3


Într-o singură lună, spectatorii din București au avut ocazia să vadă și să asculte trei spectacole cu Rigoletto: la ONB, în concert la Sala Radio și, Duminică, la Happy Cinema, unde s-a transmis spectacolul de la Royal Opera House. Am avut plăcerea să asist la toate trei și îmi place să le compar. Dezbaterea e binevenită.

Deși am comentat mai demult în cheie ludic-educativă producția lui David McVicar de la Royal Opera House, ar fi momentul să spun câteva lucruri concrete despre această punere în scenă. Deși McVicar poate fi catalogat azi drept unul dintre continuatorii liniei tradiționale a regiei de operă, Rigoletto al său este un adevărat manifest al Regientheater din Marea Britanie. Decorul e unic, ridicat pe turnantă, arătând exteriorul palatului Ducelui de Mantua și interiorul casei lui Rigoletto sau cel al lui Sparfucile în ultimul act. Ambele imagini sunt sumbre, post-apocaliptice și teribil de deprimante. Doar costumele de epocă amintesc de perioada originală din libret. Însă personajul Rigoletto este împins către o limită greu suportabilă a grotescului: diformitatea cocoașei lui e dublată de niște cârje monstruoase fără de care nu ar putea merge, iar statura lui chinuită trimite mai degrabă spre un alt personaj al lui Victor Hugo: Quasimodo, cocoșatul de la Notre-Dame. Balul de la începutul primului act este o orgie care rămâne șocantă chiar și în condițiile în care nuditatea prezentată pe scenă a fost redusă față de premiera din 2001. Însă, per total, dramaturgia se susține foarte bine și impactul vizual este foarte puternic, subliniind tragicul operei lui Verdi de la un capăt la altul.

Andrea Mastroni (Sparafucile), Dimitri Platanias (Rigoletto)

Comparația imediată și contrastantă este cu producția lui Stephen Barlow de la ONB, foarte rar prezentată în ultima vreme (două spectacole în 2017, nici unul programat până acum în 2018).  La București, acțiunea este mutată în universul mafiot al prohibiției din America lui Al Capone, iar Ducele este chiar Al Capone. Nu este cel mai original concept, variante există și la ENO (Jonathan Miller) sau Metropolitan, dar impactul este cel puțin la fel de intens. Însă minuțiozitatea tipic britanică a mișcării de pe scenă din regia lui Barlow este atât de reușită, încât mie îmi place chiar mai mult decât producția de la Londra.  La Sala Radio, Rigoletto a fost prezentat în concert, fără nici o încercare de a construi chiar și o semi-regie. Păcat, Parsifal de la Ateneu a arătat că se poate crea și în sala de concert simfonic un spectacol de operă extraordinar.

Revenind la spectacolul de la Covent Garden, Rigoletto a revenit unui bariton experimentat în acest rol: Dimitri Platanias. A jucat perfect și a cântat foarte bine un personaj dur, poate chiar verist. O voce impozantă și „cărnoasă”, dar prea rar capabilă să fie duioasă. Când toată lumea s-a resemnat că acestea sunt limitele sale a venit finalul, în care Platanias a arătat o suavitate dureroasă de-a dreptul emoționantă. Falsetto, pianissimo, sunete filate toate absente până atunci s-au revărsat în acele minute finale redefinindu-i evoluția, deși cam tardiv.

Dimitri Platanias (Rigoletto)

La ONB, titularul rolului este Lucian Petrean, monocolor și stentorian de la un capăt la altul, supărat tot timpul și pe Duce și pe Gilda, făcând paradă de volumul vocii sale, dar neconvingător decât într-o cheie de lectură rigidă. În schimb, la Sala Radio, am avut plăcerea să gustăm din interpretarea supra-rafinată a unuia dintre cei mai expresivi baritoni ai momentului în lume, nu doar în România: George Petean. O lectură captivantă a rolului, în care inteligența cu care a cântat a ținut loc și de regie de scenă, mă face să spun că el a fost cel mai bun dintre toți cei trei baritoni.

După premiera care a deschis stagiunea HD de la ROH cu La bohème, nu aveam mari așteptări de la Michael Fabiano. Într-adevăr, o voce școlită bine, puternică, având o cvintă acută impresionantă, dar în același timp un timbru limitat, lemnos și o caracterizare sumară. Ocazii de a alterna pasiunea cu insolența erau multe, dar tenorul american le-a ignorat. Păcat. Trecem peste Cosmin Ifrim de la Sala Radio, copios depășit de rol, și îmi aduc aminte cu plăcere de ultimul Duce de la ONB, Florin Guzgă. Chiar și prin comparație cu Royal Opera House, candoarea cu care a livrat muzica Ducelui rămâne în memorie, în ciuda unor limite care încă îl țin la distanță de scenele mari din lume: o intonație perfectibilă, un pasaj care mai poate fi îmbunătățit. Însă timbrul de o culoare esențialmente lirică remarcabilă pe toată întinderea vocii și felul în care vocea înflorește în notele înalte fac din tenorul ieșean o opțiune de luat în calcul pe orice afiș.

În mod cert, Lucy Crowe a fost cea mai bună Gilda dintre cele trei. Inocența ei a fost nuanțată bine, cu costul unor triluri cam aproximative în marea arie din primul act, însă personajul ei a fost atașant. Spre deosebire de Luiza Fatyol la Sala Radio, cu multe erori dar discretă, sau Cristina Oltean, liniară și prea subretă, compensând însă printr-un registru acut de o strălucire aparte.

Următoarea oprire HD: Tosca, atât la Metropolitan Opera (27 Ianuarie) cât și la Royal Opera House (2 Februarie) cu distribuții (aproape) debutante și regii clasice.

A fost într-o Duminică, 21 Ianuarie, la Happy Cinema, live in HD, encore
Giuseppe Verdi: Rigoletto
Regia: David McVicar; decorurile: Michael Vale; costumele: Tanya McCallin; lighting designer: Paule Constable; regizor de mișcare: Leah Hausman
Dimitri Platanias (Rigoletto), Lucy Crowe (Gilda), Michael Fabiano (Ducele de Mantua), Andrea Mastroni (Sparafucile), Nadia Krasteva (Maddalena), Kathleen Wilkinson (Giovanna), James Rutherford (Monterone), Dominic Sedgwick (Marullo), Luis Gomes (Matteo Borsa), Simon Shibambu (Contele Ceprano), Jacquelyn Stucker (Contesa Ceprano)
Royal Opera Chorus (concert master: Sergey Levitin), Orchestra of the Royal Opera House
Dirijor: Alexander Joel

Un comentariu la “Royal Opera House in HD: Rigoletto #3

  1. Groucho
    ianuarie 23, 2018

    Intr-adevar Rigoletto de la ROH este destul de ‘dark’. Dar nu intr-atat cat cel de la WSO (regie Audi) – vazut tot la un live in HD (cred ca primul si ultimul de la Viena, la Baneasa). La extrema cealalta ar fi productia Las Vegas / Broadway de la Met.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: