Până marți, 23 septembrie, sau până la ultima reprezentație, pe 30, mai sunt puține zile. Producția lui Andrei Șerban pentru opera Lucia di Lammermoor nu este una ilustrativă. Cine va intra în clădirea Teatrului Național din Iași ca să vadă o prelungire pe scenă a arhitecturii lui Fellner și Helmer, sperând la castele scoțiene gotice, costume de epocă înzorzonate și alte pedanterii de muzeu va fi probabil dezamăgit. Dar tocmai asta este latura cea mai interesantă a Operei: dincolo de muzică mai sunt multe alte detalii care împreună fac un întreg concept artistic fără echivalent în alte arte. Scenografie, costume, teatru în general, dar un teatru în versuri, o translație în timp și spațiu (pe care nici critici muzicali consacrați nu o înțeleg), o idee regizorală, și, în fine, un public din care măcar o parte știe pe de rost cuvintele, mergând până la modul în care se pronunță, se intonează și se proiectează sunetul unei silabe! Când toate aceste detalii sunt conștientizate și măcar în parte înțelese, atunci experiența unei opere este maximă, iar o premieră duce și mai departe această plăcere.

Așadar, o pregătire prealabilă pentru spectacol este binevenită, dacă nu chiar necesară. Nu ar trebui să fie un efort prea mare. Gândiți-vă că Donizetti a scris această operă în doar 36 de zile (!).

În primul rând ar fi de recomandat cartea lui Walter Scott: Mireasa din Lammermoor. La fel ca în cazul unui ecranizări, dacă știi romanul care stă la baza scenariului (întotdeauna reductiv), e altceva. Chiar și dacă nu terminați de citit cartea până la spectacol, veți înțelege mai bine atmosfera operei.

Pe vremea lui Donizetti nu existau înregistrări. Pentru a cunoaște muzica dintr-o operă trebuia să știi să cânți la pian, să-ți cumperi câteva partituri cu reducții ale muzicii orchestrale pentru acest instrument și cu ariile sau duetele mai importante din operă. Apoi, singur sau împreună cu apropiații, făceai un adevărat karaoke și cred că distracția putea fi ieșită din comun atunci când un cuplu cânta în sufragerie duetul dintre Edgardo și Lucia. Azi nu mai se mai întâmplă decât rar un asemenea spectacol privat, pentru că e mai comod să asculți discuri și să vizionezi DVD-uri. Așadar, ce recomand?

Pentru parfumul nostalgic al unei epoci dispărute, merită ascultate sopranele Mercedes Capsir (1928) sau Toti dal Monte în anii ’30, sau chiar Lilly Pons (1954), un stil de neregăsit astăzi: o Lucia femeie-copil, inocentă și victimă de la început până la sfârșit. Așa se cânta belcanto la începutul secolului XX. Era plicticos în comparație cu verismul lui Mascagni, Leoncavallo sau Puccini, era superficial pe lângă Verdi sau Wagner. Celebrul sextet din opera lui Donizetti era la mare modă și este înregistrat audio încă din 1908, cu Enrico Caruso figura centrală, și într-un film sincronizat pe muzica patefonului.

Rămânând la capitolul tenori, să nu uit de Tito Schipa, un Edgardo cum azi nu prea mai există:

Donizetti, Bellini, dar mai ales compozitori precum Spontini, Cherubini sau Gluck vor intra într-o lungă uitare în acei ani, până la apariția meteorică a Mariei Callas. Această soprană atât de cunoscută astăzi nu avea cea mai frumoasă voce, nici cea mai puternică și nici măcar un timbru foarte plăcut (dar era foarte distinct, o recunoșteai dintr-o mie). În schimb avea un simț al dramei neobișnuit și neegalat, o inteligență a frazării ieșită din comun și irepetabilă, astfel încât multe dintre înregistrările ei nici nu au nevoie de o imagine care să-i completeze universul muzical. Ascultând-o, îți poți imagina ușor o lume întreagă, de parcă un decor și niște costume mai mult ar reduce din intensitatea interpretării ei. Maria Callas a înregistrat de două ori în studio opera Lucia di Lammermoor, în 1953 și în 1959. Dacă pe primul disc vocea ei este la apogeu, provocând la acea vreme un adevărat șoc în rândul melomanilor (culoarea era întunecată, tragedia era prezentă în fiecare silabă, era practic negarea tuturor manierismelor de până atunci), în cel de-al doilea vocea ei este o fantomă, o umbră a gloriei trecute (un vibrato larg și necontrolat, un registru acut dificil și strident), în schimb caracterizarea personajului frizează geniul. Însă înregistrarea care nu a putut fi egalată niciodată până acum este una live, din 1955, de la Berlin, dirijată de Herbert von Karajan.

Din punct de vedere muzical, totul este maximizat aici: Karajan cântă Donizetti de parcă ar fi Beethoven, în timp ce Callas, di Stefano și Panerai se sfâșie pe scenă de parcă am fi într-un film neorealist italian. Nimic nu are legătură cu nici o altă înregistrare ulterioară a Luciei di Lammermoor, în afară de libret și de partitură. În rest, pentru o dată, interpretarea din acea seară berlineză face ca muzica lui Donizetti și literatura lui Walter Scott să ajungă în prezent, în viețile noastre, să fie mai credibile decât un documentar istoric și mai autentice decât o poveste de familie trăită pe viu.

Multe dintre discurile altor soprane, înregistrate ulterior, au avut notorietatea și valoarea lor, dar nu au putut ajunge la nivelul acestui live. Fie că a fost vorba de Joan Sutherland (de o agilitate stupefiantă, dar rămânâd neutră din punct de vedere dramatic), lângă care cânta Luciano Pavarotti (1971), sau Beverly Sills (o întorcere în trecutul vocilor limpezi, cu toate bunele dar mai ales relele), sau Edita Gruberova (fantomatică și rece), toate au uimit, au încântat, dar nici una nu a putut produce catharsis-ul. Ba chiar Montserrat Caballe dezamăgește, țipând inutil și ignorând arta belcanto-ului, deși Carreras o acompaniază electrizant. Deși repudiat de critici, mie mai degrabă mi-a plăcut discul Annei Moffo (nu era deloc rolul potrivit pentru ea, dar aici Lucia este o adolescentă hormonală, cu o intonație aproape erotică), într-un anturaj care includea un exemplar Edgardo, Carlo Bergonzi, și un Enrico patern, amintind de Papa Germont, Mario Sereni.

Cât despre videografie, situația nu e deloc mai bună. Multă vreme Lucia di Lammermoor  a avut parte de puneri în scenă care mai de care mai clasice, mai convenționale, mai caduce și, de ce nu?, plictisitoare. Astfel că unul dintre cele mai cunoscute DVD-uri este de la Metropolitan, din 1983, în care Joan Sutherland și Alfredo Kraus înnebunesc sala cu sunetele lor, dar în niște decoruri și costume atât de triste, încât aproape că-ți vine uneori să-ți ferești privirea, mai ales când ești pus în fața unor prim-planuri cu fața unei soprane în pragul retragerii, având mai mult de 40 de ani peste vârsta personajului…

Există pe YouTube și o înregistrare a premierei de la Paris, din 1995, cu June Anderson, Roberto Alagna și Gino Quilico, și merită văzută, mai mult ca să incite și mai tare. Calitatea video este slabă, înregistrarea provine probabil de pe o casetă VHS, filmarea în sine nu e grozavă, toate acestea provoacă multe frustrări. Dar pe care le putem rezolva la Iași, de marți încolo.

Despre românii care au cântat cu succes în Lucia di Lammermoor, există un disc patetic de la Electrecord, în care Silvia Voinea nu reușește mare lucru, Nicolae Herlea este la capătul puterilor (înregistrarea e din 1987), singurul care reușește să lumineze puțin acest disc este tânărul (pe-atunci) Florin Georgescu. Herlea este de ascultat într-un live de la Metropolitan Opera, din 1964, când Enrico al lui o chinuia pe Lucia lui Joan Sutherland și îl supăra pe Edgardo – Sandor Konya. Alexandru Agache este un alt bariton care a cântat cu anvergură rolul lui Enrico pe scena internațională, iar mai recent, chiar la Paris (2013), în producția lui Andrei Șerban a fost George Petean, cel care a lăsat o foarte bună impresie. Elena Moșuc este astăzi singura soprană din România care face furori în rolul Luciei și o probă a virtuozității ei este dată chiar pe ultimul ei disc recital unde cântă scena nebuniei acompaniată de o armonică de sticlă, așa cum a fost scrisă muzica originală de către Donizetti (azi se folosește un flaut). Și Virginia Zeani sau Nelly Miricioiu au cântat rolul miresei din Lammermoor, cu destul de mult succes.. Sunt și regrete: acela că Angela Gheorghiu nu a cântat Lucia, deși din câteva înregistrări cu finalul duetului din primul act și cu aria Regnava nel silenzio se întrevede ușor că ar fi putut fi un mare succes. Alt regret este că nu există o înregistrare audio (de video nici nu mai vorbim) a lui Vasile Moldoveanu cântând rolul lui Edgardo, tot ce avem e doar o fotografie, alături de Edita Gruberova, din 1976:

Lista scurtă este asta: discul live din 1955 cu Maria Callas, DVD-ul de la Met cu Joan Sutherland, cartea lui Walter Scott și apoi ne reîntâlnim săptămâna viitoare pe acest blog să povestim cum a fost la Iași la Lucia di Lammermoor!