Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Opera Națională – The Beginnings, 2014-15


Începe un nou sezon la ONB, iar premiera care-l inaugurează va avea loc într-o clădire renovată, chiar în preajma alegerilor. Evident, voi alege să văd La traviata în loc să privesc dezbateri prezidențiale. Addio del passato versus Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie – versiunea prozaico-demagogică.

Prolog: La traviata

Un titlu mai lipsit de imaginație pentru deschiderea unei stagiuni cu greu se putea găsi. Sigur, și Teatro alla Scala a avut La traviata anul trecut, dar după zeci de ani. Dincolo de populismul unei asemenea alegeri există și argumente. Vocile necesare pentru opera lui Verdi sunt lirice și relativ ușor de găsit în România, în orice caz, mai ușor decât vocile spinto de calitate. Astfel că prima distribuție îi include pe Aurelia Florian (Violetta), Ionuț Hotea (Alfredo) și Ionuț Pascu (Germont). Nu sună rău, sunt curios mai ales să aud și să văd maturizarea lui Hotea. Despre a doua distribuție nu știm încă nimic, se pare că pur și simplu nu s-a decis între diverse variante. Dirijor va fi Alex Prior, 22 de ani, compozitor și dirijor britanic, un wonderboy al muzicii, educat la Sankt Petersburg. Tind să cred că este o veste mai degrabă bună: poate pseudo-ortodoxia verdiană cu care ne-am obișnuit în România, ceva între meșteșugăreală și hieratic, va lăsa loc noutății.

„Mireasa țarului” de Rimsky Korsakov, la Royal Opera House. Acțiunea operei este mutată în actualitate, cu personaje inspirate din Mafia rusească (aici, scenă de la o petrecere pe marginea unei piscine) Jurgita Adamonyte (Duniașa), Dmitro Popov (Likov), Marina Poplavskaya (Marfa), Anne Marie Owens (Petrovna) și Johan Reuter (Griaznoi)

Paul Curran semnează regia și probabil că, în afara rezonanței anglo-saxone a numelui, mare lucru nu prea mai știm, în afară de câteva referințe de pe Internet și de existența a trei DVD-uri cu opere puse în scenă de el: La Cenerentola (Teatro Carlo Felice, Napoli), Il trovatore (Bologna)  și Cherubin (Cagliari). Cu toate acestea, regizorul scoțian este unul de primă mână în lumea operei. Revista Opera Magazine, o adevărată referință în domeniul criticii muzicale, probabil cea mai neutră și mai profesionistă publicație de profil, îl amintește în foarte multe rânduri în paginile ei. Una dintre cele mai importante producții ale sale (sau, cel puțin, cea mai vizibilă) a fost cea de la Royal Opera House, cu opera lui Rimsky-Korsakov, Mireasa țarului. Numeroasele recenzii ale producțiilor sale din Canada sau Norvegia au un punct comun: calitatea principală a lui Paul Curran este coerența punerilor în scenă, moderația cu care operează translațiile în timp ale libretului, evitarea șocului de dragul șocului. Pe scurt, un regizor reprezentativ pentru școala de teatru britanică, o școală care nu-l uită niciodată pe Shakespeare atunci când vine vorba de operă. Sau mai ales când vine vorba de operă.

În aceste condiții, premiera Traviatei promite și anticipez o serie de spectacole cel puțin interesante.

Actul 1 – Proiectele ONB

În interviul acordat de directorul Răzvan Dincă site-ului Cotidianul, apar o serie de informații foarte interesante. E util să le comparăm și cu planurile sale anunțate acum un an. Ce este Opera Națională acum?

Un prim lucru de semnalat este renovarea clădirii. În mod normal, acest proiect nici măcar nu ar trebui subliniat prea mult. Clădirea avea mare nevoie de o revizie, așteptată de prea multă vreme. Nu este cazul să lăudăm normalitatea. Cu toate acestea, timpul în care se face această renovare este incredibil de scurt, nici măcar jumătate de an! Pentru o comparație relevantă, să amintim că Teatrul Național Iași a avut nevoie de aproape un deceniu. Sigur, restaurarea nu a avut un buget atât de mare încât să permită remedierea tuturor problemelor, dar simplul fapt că în tot proiectul au intrat inclusiv ameliorarea acusticii auditoriumului și refacerea fosei și a scenei e deja foarte mult. Folosind comparația de mai devreme cu Iașiul, trebuie spus că acolo scena și fosa nu au fost îmbunătățite cu nimic. Aici felicitările sunt necesare. Alături de cele pentru spațiul destinat repetițiilor, care azi, în condițiile în care premiera bate la ușa unui șantier, se dovedește mai util ca oricând. Și numele arhitectului Octav Doicescu este invocat din nou, se promite o reparație morală peste timp a proiectului inițial, în parte, vom vedea abia pe 30 octombrie cum.

ONB - machetă, 1953 - arh. Octav Doicescu

ONB – machetă, 1953 – arh. Octav Doicescu

Un alt proiect care pare foarte promițător este Editura Operei și apariția unei publicații despre muzica de operă finanțată de ONB. Despre revistă nu se știu prea multe: va fi condusă de Sever Voinescu și va conține materiale despre viața muzicală nu doar din România, ci și din țările vecine (Bulgaria, Ungaria, Moldova). Editura, în schimb, a și publicat un titlu: Patru secole de operă, de Grigore Constantinescu. Este o lucrare de referință și totuși, cărui public i se adresează? Ținta oricărui director de operă este să atragă public nou, tânăr, care să compenseze dispariția celui în vârstă. Ținuta academică și profesională a volumului semnat de decanul de vârstă al criticilor muzicali din România, dl. Grigore Constantinescu, nu poate fi pusă la îndoială. Acum două decenii, informațiile din carte reprezentau un adevărat filon; astăzi, cea mai mare parte a lor sunt la un îndemâna oricărui tânăr care posedă un telefon cu Internet. Cred că oamenii care vor fi cei mai atrași de acest volum editat în condiții de lux sunt mai degrabă cei cărora și tehnologia, dar și opera le ridică dificultăți de înțelegere. Planul editorial conține apoi două cărți cu interviuri cu diverși mari artiști lirici români. Să recunoaștem, este un gen inflaționist în România. În fine, mă stupefiază titlul mironcostinian: Hronicul Operei Române, vol. II, de Octavian Lazăr Cosma, un titlu care parcă vrea să alunge orice potențial cititor cu vârsta sub 60 de ani. Indiferent cât de valoros ar fi conținutul volumului II, din perspectiva atragerii de noi spectatori, pisaniile și letopisețele nu par a fi cea mai bună metodă.

Știu, cel mai ușor este să critici distructiv. Încerc să nu merg pe această cale. Ideea unei edituri a Operei este bună, fără discuție. Iar cărți care vorbesc despre muzică atât de frumos încât pot transforma un cititor accidental într-un meloman aproape peste noapte există și voi da câteva exemple în continuare. Jean-Pierre Rémy: Callas, o viață – este o carte care a fost tradusă încă înainte de 1989 și n-a fost reeditată, deși este cu mult mai interesantă decât vulgarul volum apărut recent la Humanitas. Sigur, e o biografie, dar este în același timp un mit fondator al operei așa cum o cunoaștem azi. Majoritatea melomanilor trecuți de 40 de ani amintesc nostalgic de faptul că au descoperit opera ascultând discurile Virginiei Zeani și ale lui Nicolae Herlea de la Electrecord. Ce-i drept, la vremea respectivă nici nu se găseau prin magazine alte opțiuni. N-ar fi momentul azi să avem o generație de amatori de operă care să înceapă totul de la Maria Callas? Iar dacă vorbim de istoria Operei Române, cred că măcar acum, la un sfert de secol distanță de căderea oficială a comunismului, ar fi mai interesantă istoria din arhivele CNSAS privind mari muzicieni români, precum Constantin Silvestri (recenzată nu demult pe acest blog). În locul tăieturilor din ziare occidentale, cu laude aduse unor cântăreți români, de ce nu traduce nimeni romanul lui André Tubeuf despre Dinu Lipatti, La quatorzième valse? Mă opresc, digresiunea riscă devină infinită, nu înainte de a aminti de cărțile lui George Bălan, ideale pentru popularizarea muzicii, sau de faptul că ar fi momentul pentru traducerea unor cărți despre muzică ajunse best-seller în Occident (Molto agitato, The Life and Death of Classical Music, Dictionnaire amoureux de l’Opéra etc.). Mi-ar plăcea o revoluție la ONB, care să pornească inclusiv de la nivelul editurii.

Actul 2 – Stagiunea ONB

Opera Națională a făcut public și programul stagiunii 2014-15, un anunț fără precedent în ultimii mulți ani. Sigur, distribuțiile spectacolelor nu sunt încă disponibile, dar este, fără nici o îndoială, un pas înainte. În elita operei, programarea artiștilor se face în general cu cel puțin doi ani în avans. Sistemul românesc de bugetare de la stat nu planifică nimic pentru mai mult de un an de zile, deci până se va găsi o soluție (orice problemă are o soluție) va trebui să ne mulțumim măcar cu această declarație de intenții privind repertoriul. Iar starurile, dacă vor exista, le vom primi cu surpriză.

Stagiunea ONB 2014-15

Înainte de a comenta titlurile noului sezon, să vedem cu ce echipă pleacă la drum ONB. Anul trecut, o temă de discuție era numirea unui director muzical, un dirijor care să îmbunătățească performanța orchestrei în primul rând. Din păcate, nu a fost anunțat încă nici un nume. Din acest status quo înțelegem că nici unul dintre cei patru dirijori permanenți ai ONB nu se califică deocamdată pentru această poziție. Iar eventualele discuții cu dirijori din afara instituției probabil că nu au dat încă nici un rezultat. Așteptăm.

Maria Cebotari și Richard Strauss (1935)

Maria Cebotari și Richard Strauss (1935)

Titlurile din stagiune sunt aproape exclusiv din „marele repertoriu îndrăgit”. Din punct de vedere strict muzical, singura noutate este Falstaff, care nu s-a mai cântat de multă vreme. Deși nu sunt un promotor al aniversărilor, celebrărilor, comemorărilor etc., îmi pare rău totuși că la ONB nu va fi nici o operă de Richard Strauss anul acesta, când se aniversează 150 de ani de la nașterea compozitorului. De Rameau, căruia în Franța i se pregătește un tort cu 250 de lumânări, nici nu mai vorbim, sper ca măcar Opera din Iași să nu uite și să programeze Indiile galante până la finalul anului. Păcat de Strauss însă, nu numai pentru muzica lui, dar și pentru semnificația aniversării lui, care are totuși legătură cu România. Viorica Ursuleac și Maria Cebotari au fost două soprane pe care Strauss le-a iubit, privindu-le pe scenă cum se lăsau îmbrățișate de muzica lui, în timp ce ele îi dăruiau înapoi toată tandrețea glasurilor lor…

Viorica Ursuleac, Richard Strauss, Alfred Jerger - la premiera absolută a operei Capriccio (1942)

Viorica Ursuleac, Richard Strauss, Alfred Jerger – la premiera absolută a operei Capriccio (1942)

Avem însă trei premiere: La traviata, despre care am vorbit mai devreme, Falstaff și Manon Lescaut. 

Dacă Paul Curran va deschide stagiunea, în februarie va fi Graham Vick, nimeni altul decât marele regizor britanic, cel care va monta ultima operă a lui Boito Verdi (cu o paternitate practic dublă, pentru că Verdi a ratat o viață întreagă, până la întâlnirea cu Arrigo Boito, și comedia și pe Shakespeare). Așa cum spune directorul Răzvan Dincă în interviul din Cotidianul, Vick „transmite mesaje sociale, ba chiar politice. La el, muzica e un pretext pentru a transmite ceva”. Deocamdată nu știe nimeni, nici măcar directorul ONB, cum va fi noua producție, ceea ce lasă loc de mari așteptări. Mai țineți minte acel Otello de la Scala, cel al despărțirii lui Domingo de rolul maurului? Era Graham Vick regizorul. Ați văzut cumva Boris Godunov din 2012 de la Mariinsky, în care istoria devine doar un ciclu repetabil la infinit, surprins într-un instantaneu al societății de tranziție din Rusia? La acest mesaj se referă Răzvan Dincă. Iar Falstaff nu este o noutate pentru regizorul britanic, a fost acum 25 de ani o trambulină pentru cariera lui Bryn Terfel la Royal Opera House. Probabil că viziunea artistică pe care o vom vedea la București va fi diferită de cea de la Covent Garden și tocmai de aceea este de neratat. Rezervați în calendar ziua de 19 februarie 2015.

Dacă ar fi să glumim puțin, tocmai pentru că nu știm cum va arăta noua producție a lui Vick, în momentul în care asociez Falstaff cu Regietheater și cu România, îmi vine în minte o imagine care se potrivește foarte bine. Tipologia personajului Falstaff e reală, probabil că fiecare om a întâlnit un asemenea bon viveur. În România există un asemenea personaj, dar care să fie notoriu? Sigur că da, Rică Răducanu! În plus are și avantajul că fizionomia lui este ea însăși memorabilă. Așadar avem un Falstaff – fost portar de fotbal, care-și retrăiește nostalgiile faptelor de glorie privind casete video cu meciurile din tinerețe, cum ar fi cel din Crispin’s Day. Restul personajelor își trăiesc viața într-un bloc din Giulești, în umbra stadionului Grant. Alice și Meg sunt niște gospodine, neveste ale unor suporteri rapidiști, restul intrigii pare că se construiește de la sine…

Falstaff

Falstaff

Ultima mare noutate vine la finalul stagiunii, în vară, când la București va fi prezentată noua producție de la Londra a lui Jonathan Kent, Manon Lescaut. E o mare realizare pentru ONB să fie coproducător împreună cu Royal Opera House al unei producții de operă, accesibilă la noi într-un timp foarte scurt. Criticii englezi au fost rezervați față de regia lui Kent, spectacolul a fost transmis și la noi, în sala de cinema de la Mall Băneasa. A fost catalogată drept urâtă, dar mie mi-a plăcut, e o translație modernă, destul de radicală, dar perfect coerentă, din care emoția nu lipsește deloc. Mai mult, astă vară am scris pe blog impresiile mele de la acest spectacol, concluzionând: Nici nu mă pot gândi ce reacții ar fi stârnit la ONB o producție de operă precum aceasta… Nu știam atunci nimic despre coproducție și, iată, voi avea ocazia să aflu mai repede decât credeam ce reacții chiar se vor stârni la ONB după acest Manon Lescaut.

Kristīne Opolais, Jonas Kaufmann - Manon Lescaut @ ROH, 2014

Kristīne Opolais, Jonas Kaufmann – Manon Lescaut @ ROH, 2014

După toate semnele, vom avea parte de o stagiune interesantă. Sunt curios dacă, după un an de zile, publicul va înțelege despre ce e vorba în producția lui Kirschner de la Tosca. Sau dacă Rigoletto al lui Stephen Barlow va rezista în timp. Și, bineînțeles, ce nume vor fi pe afiș.

Notă: Am găsit Stagiunea de balet  comentată de blogul Le Ballet

4 comentarii la “Opera Națională – The Beginnings, 2014-15

  1. despredemnitate
    Octombrie 14, 2014

    Adică a trecut de la roluri de tenor lejer, la repertoriul liric. E un traseu normal pentru o voce puternică, de la natură.

    Apreciază

  2. Pingback: Graham Vick: Subvențiile publice nu au rolul de a întări prejudecățile | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: