În primele clipe, după ce am traversat o serie de holuri complicate, transformate în șantier, nu am înțeles nimic din aglomerarea aceea de oameni. Un spațiu mare, o replică a scenei, asta înseamnă o sală de repetiții. Decorurile sunt înlocuite cu niște panouri, cărțile de joc și banii erau niște bucăți de hârtie, în ceea ce ar fi trebuit să însemne ultimul tablou din actul II al operei La traviata de la ONB. Corul era îmbrăcat în haine de stradă, la fel și soliștii, care nu se distingeau din mulțime. Pianul se oprise, la fel și echipa care conducea întreaga sesiune. Toți erau adunați în jurul unui tip mai degrabă scund, care ținea o partitură în mână și le vorbea în engleză, în timp ce o traducătoare își făcea impecabil jobul, traducând instantaneu în română și folosind un microfon pentru a fi auzită mai bine: „Accept oricare dintre aceste două variante în care să vă mișcați și să cântați: ori fantastic, ori dezastruos e OK pentru mine. Dar nu mediocru. E dificil și obositor să fii mediocru. Reluăm?” Tot ansamblul se pune în mișcare și Paul Curran e mulțumit: „Bun! Rețineți: când Alfredo o jignește pe Violetta, atunci femeile din acest salon se simt ofensate și îl vor agresa. Bărbații încearcă să le tempereze!”.

Așa l-am cunoscut pe regizorul Paul Curran, cel care pune în scenă spectacolul de deschidere a stagiunii 2014-15 de la ONB. În 2011, regizorul scoțian monta Rimsky-Korsakov la Covent Garden. La anul, în februarie, va pune în scenă o nouă producție a operei La donna del Lago la Metropolitan, inclusă și în programul de transmisiuni HD, deci accesibilă și în România. Fanii lui Joyce di Donato, care va cânta la Met în opera lui Rossini, pot vedea până atunci La traviata, o premieră dublă, și pentru ONB și pentru Paul Curran, la București.

Trebuie să recunosc că am privit timp de o oră, simțindu-mă privilegiat, un spectacol. Nu cel care va fi pe scenă, ci unul în care o echipă numeroasă era la treabă, la modul cel mai serios, profesionist, condusă de acest regizor scoțian celebru în lumea operei, care vorbea în italiană și în engleză, plin de simțul umorului, convingându-i pe toți, cu partitura într-o mână și prezentându-și pasionat ideile. Când repetiția s-a terminat, exact la ora la care își anunțase disponibilitatea pentru interviu, Paul Curran mi-a spus că azi nu a fost în forma lui cea mai bună, deși mie unuia mi se păruse de-a dreptul debordant de energie. Am început să vorbim despre această nouă producție a Traviatei, pe care abia aștept s-o văd, pe 30 octombrie, la ONB.

Despre Opera: Deci, câte Traviate ați făcut?

Paul Curran: Nici una. Aceasta e prima.

Despre Opera: Nici una? E prima dumneavoastră Traviata. Adică, de fapt, vă faceți debutul cu Traviata la București. 

Paul Curran: Da, este prima oară când montez această operă. Sună ciudat, dar nu am fost niciodată invitat să o montez, nicăieri.

Despre Opera: Este una dintre operele dumnevoastră preferate?

Paul Curran: Da, cu siguranță.

Despre Opera: Se spune că Traviata este atât de cunoscută, încât în fiecare minut se cântă undeva, într-un colț al lumii. S-ar putea să fie o afirmație adevărată… Nu sunteți intimidat de asta?

Paul Curran: Ba da, sunt întotdeauna intimidat. Pentru că ești intimidat de tot ce s-a întâmplat mai înainte. E ca și cum ai fi sculptor și cineva îți arată o sculptură de Bernini sau de Michelangelo – atunci ți-e frică de mori, nu te gândești decât „cum fac să iasă mai bine decât asta?” Deci, da, este intimidant, dar nu mă sperie.

Despre Opera: Nu vă sperie?

Paul Curran: Nu, pentru că este o poveste ca orice altă poveste și trebuie întotdeauna să privim povestea din perspectiva zilei de azi. Nu putem să vedem aceste povești plasate doar în secolul XIX sau XVIII. Trebuie să le aducem în ziua de azi. Așa că, evident, te cam sperii. Oare mișcarea asta, ideea asta nu sunt cam clișeistice? Oare aici e clar? Mă rog… Singurul lucru la care țin, ca regizor, este ca povestea să fie spusă clar de la început până la sfârșit.

Despre Opera: Cred că acesta este un laitmotiv în toate cronicile pe care le-am citit despre producțiile dumneavoastră. V-am căutat în arhiva electronică a revistei Opera Magazine și în toate cronicile scrie același lucru: coerența spectacolului este întotdeauna prezentă…

Paul Curran: Modul în care este spusă povestea…

Despre Opera: Da, acest mod în care este spusă povestea este foarte reușit. Indiferent de producție, indiferent dacă este un concept radical, de Regietheater, sau nu. Credeți că puteți aduce ceva nou în Traviata? Aduceți o experiență personală, un mod personal de a simți această operă?

Paul Curran: Nu știu dacă pot aduce ceva nou, dar cred că povestea este întotdeauna nouă, pentru că poți întotdeauna să o împrospătezi, să o trezești la viață. Exact, să o trezești la viață. Ca pe Frumoasa din Pădurea Adormită. M-ați auzit azi, când vorbeam cu corul. Doream să îi fac să înțeleagă că ceea ce spun este important, dar mai important este ceea ce gândesc. Și simplu fapt că îi fac pe oameni să gândească și să lucreze așa crește automat nivelul producției. M-ați văzut azi: am spus „asta a fost foarte plictisitor, gândiți-vă puțin, apoi făceți-o din nou!” și după aceea nu a mai fost plictisitor. Dar nu au făcut lucrurile foarte diferit – pur și simplu s-au concentrat. Deci, ce cred eu… Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face este să ne întoarcem la punctul zero. Să revenim pur și simplu la ce scrie pe pagina de hârtie. Și ce scrie acolo? Trebuie să facem asta, trebuie să ne uităm la cealaltă. Poți reinventa opera? Nu, dar o poți spune din nou. Și uneori o poți spune din nou cu o voce diferită.

Despre Opera: Eu cred că Verdi, în această Traviata, produce emoție în sufletul oricărui ascultător cu muzica lui, până în punctul unde ajungem să simțim că drama Violettei este ceva aproape personal. Ca și cum… după părerea mea, ca și cum Verdi ar da vina pe noi. Publicul care reprezintă societatea în care Violetta își trăiește tragedia este vinovat de destinul ei.

Paul Curran: DA, EXACT AȘA și este! Este doar vina noastră și merităm să fim culpabilizați. Și suntem toți la fel de responsabili pentru asta. Indiferent dacă suntem tacit de acord, pentru că nu spunem nimic sau pentru că doar observăm cum se întâmplă lucrurile, sau dacă facem altceva, fiecare dintre noi suntem, mai mult sau mai puțin, Violetta. Mi se pare interesant. Nimeni nu a mâncat niciodată pe gratis. De fiecare dată am plătit, într-un fel sau altul. Întotdeauna a existat ceva pentru care ne-am prostituat, măcar puțin. Sigur, oamenii pot spune „Dar cum îndrăznești? Eu nu m-am prostituat niciodată!” Acum, pe bune…

Despre Opera: Da, e situația în care nu vorbești despre ceea ce simți, dar poți să plângi când vezi alți oameni vorbind despre ceea ce simți tu.

Paul Curran: Vă rog să mă scuzați, dar chiar și soția unui preot a făcut de mai multe ori ceva ce, în cuvinte simple, poate fi numit „prostituție”. De ce? Pentru că această poveste se repetă la nesfârșit. Cu cât pretindem mai mult că nu există, cu cât continuăm să fim șocați de ea, cu atât problema devine mai gravă. Sunt lucruri pe care nu le înțeleg – de pildă, în Vest, un scandal sexual nu mai stârnește nici un interes. Cui îi mai pasă de așa ceva? Dar în Rusia sau țările din Est, homosexualitatea este o temă de foarte mare interes. Sigur, unii sunt de acord cu ea, alții nu sunt, dar nu asta contează. Scoate-o de pe ordinea de zi și nu o să mai fie o problemă. Dacă o tot aducem în discuție, nu facem decât să o umflăm mai mult decât realitatea. Exact asta a făcut prohibiția în 1919 – interzici alcoolul și toată lumea o să caute alcool. Fă din prostituție o problemă majoră și gata, toată lumea o să meargă la prostituate, societatea o să devină coruptă, așa stau lucrurile. Societatea vrea sex și are întotdeauna nevoie de sex. Deci cred că putem să așezăm asta în orice secol, în orice eră, să o vedem cu ochi noi, dar rămâne aceeași poveste.

Despre Opera: Aceeași realitate.

Paul Curran: Da, este o problemă de morală. Și este interesant că nu există mulți oameni care să stea bine la acest capitol.

Despre Opera: A propos de morală, azi sunt sub impresia unei piese pe care am văzut-o aseară: Omul cel bun din Seciuan, de Bertolt Brecht. 

Paul Curran: A, da!

Despre Opera: Piesa aduce în prim plan personajul unei foste prostituate care încearcă să facă lucruri bune și care nu reușește, iar în final ajunge să facă lucruri rele. Dacă dăm la o parte marxismul lui Brecht și ne concentrăm doar pe drama psihologică, mă întrebam pe drum dacă nu cumva există vreo asemănare între piesa lui Bertolt Brecht și Traviata. Cum aduceți în producția dvs de la București această idee, de bine și rău? Apare acest concept în modul dvs de abordare a Traviatei, sau preferați să aprofundați drama psihologică, viața însăși?

Paul Curran: După părerea mea, când societatea este cea care decide ce este bun și ce este rău, când societatea decide ce este moralitatea la modul absolut, atunci stăm foarte prost. Pentru că aceste lucruri se schimbă în continuu. Se schimbă în funcție de societatea în care trăim, de influențele care pătrund din afară. Eu cred că în fiecare ființă umană există și binele și răul, doar că acestea diferă de la un om la altul. Poate că binele și răul unui criminal în serie sunt diferite de binele și răul dvs sau al meu. Este una dintre provocările statusului de ființă umană. Dar eu nu văd piesa ca fiind bună sau rea din punct de vedere moral. Cred doar că interesul merge spre drama psihologică a ce acceptă/ nu acceptă societatea, a lucrurilor față de care societatea este ipocrită. Asta mi se pare și mai dezgustător. Ipocrizia de a o accepta pe această femeie drept o prostituată – toată lumea se va folosi de ea, iar când nu va mai fi de folos, vor trece la următoarea. E ca în cazul micuțelor staruri pop. Miley Cyrus! E vorba despre Miley Cyrus! Oare peste trei ani o să își mai amintească cineva de Miley Cyrus? Ce credeți?

Despre Opera: Nu!

Paul Curran: Pentru că peste trei ani corpul ei pe jumătate gol va fi deja îmbătrânit, o să căutăm pe altcineva. Mă interesează această idee de prostituare a sinelui sexual. Violetta este un personaj interesant pentru că nu este fundamental sexuală. Se folosește de sex, dar nu este o ființă sexuală. Este o ființă emoțională. La început nu are dreptul la emoție. I se interzice total. Așa că nici nu vrea emoție. Până în momentul în care se întâlnește cu celălalt personaj și începe „Ba, poate că vreau asta, poate…”

Despre Opera: Cred că această interdicție despre care vorbiți este mai evidentă în romanul lui Dumas decât în opera lui Verdi.

Paul Curran: Mult mai mult! Ca să fiu sincer, opera ne lasă cu un punct slab, în primul act. Când Violetta îl întâlnește pe Alfredo și se hotărăște să meargă cu ei, totul se întâmplă foarte repede. Îl respinge total, spune „nu, ar fi mai bine să îți găsești o altă iubită, eu nu ofer decât prietenie, eu ofer… asta e tot”, apoi, dintr-odată, spune D’amarmi dite ancora?, „spune-mi că mă iubești”. E un salt foarte mare. Iar cartea este mult mai interesantă. Apoi Violetta continuă „OK, bine, o facem. Totuși, în seara asta, o să mi-o trag cu baronul. Poate să îți placă sau nu, dar eu tot o să mi-o trag cu baronul. Pentru că baronul plătește. Ăsta e jocul. E ok?” Iar el răspunde afirmativ.

Despre Opera: Iar în romanul lui Dumas ea este și mai matură, pentru că știe dinainte modul în care va reacționa Alfredo, prevede ceea ce va face acesta mai târziu.

Paul Curran: E foarte ușor să prevezi cum va reacționa Alfredo. Pentru că ea înțelege că el este un stalker. O urmărește de mai bine de un an. Așa că, ce să zic, dacă cineva, oricine, urmărește pe altcineva de un an de zile, atunci e complet nebun. Este instabil psihic. Deci ea prevede pentru că vede cum se comportă Alfredo și știe ce înseamnă acest comportament.

Despre Opera: OK, și vom vedea acest lucru în producția dvs?

Paul Curran: În operă nu e loc pentru asta. Mi-ar plăcea să introduc acest aspect, dar asta ar însemna să scriu încă o scenă …

Despre Opera: Puteți să ne spuneți ceva despre producție? Unde, când este plasată? 

Paul Curran: E foarte simplu … Lucrând la Traviata, am dorit să îi dau o tușă contemporană, dar asta avea sens în lumea din 1840-1853, când a fost scrisă cartea. Acea lume nu mai există în 2014. Deci, nu am putut să o aduc în 2014, pentru că, să fim onești, este o lume diferită. Diferită din punct de vedere al comunicațiilor, a ceea ce este sau nu este acceptabil din perspectivă morală etc. Deci am căutat o altă epocă. Și am găsit-o – cred că secolul XX a trecut prin valuri succesive, interesante, de liberalism și conservatorism. Unul dintre ultimele mari valuri conservatoare a fost în anii 1950, sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Este de ajuns să vă gândiți la serialul TV Mad Men. Despre acea lume vorbesc. De ce? Pentru că după război societatea a devenit foarte conservatoare. Anii 1930 fuseseră nebuni și sălbatici, la fel ca și anii 1920, dar mai apoi, anii ‘40 și ’50 au devenit mai conservatori. Pe la mijlocul anilor ‘60 oamenii erau sătui de conservatorism, așa că s-au revoltat și au apărut mișcarea flower power și hipioții și tot restul. Deci, în anii 1959-1960 eram pe vârful unui val de conservatorism. Și atunci se întâmplă acțiunea operei. Mi se pare că este o epocă destul de îndepărtată și totuși destul de apropiată de noi pentru a o putea înțelege.

Despre Opera: Și locul?

Paul Curran: Paris.

Despre Opera:  Paris… Când mă gândesc la acest concept – este doar una dintre teoriile mele – mă întreb dacă el este relevant pentru publicul român. Aveți vreo translație, tipică pentru Regietheatre, care să localizeze conceptul dvs. în România? Care să aducă ceva relevant pentru publicul din țara noastră?

Paul Curran: Cred că există un element foarte important … Ați văzut decorurile?

Despre Opera: Nu.

Paul Curran: Deci, în decoruri, unul dintre lucrurile care ne-a inspirat a fost frumusețea incredibilă a Bucureștiului – sunt pentru prima oară aici și ne plimbam pe străzi și vedeam ce frumos este orașul, așa că… Atunci când am ajuns, mi-am spus „Doamne, dar arată ca un amestec între Paris și Viena”.  Prin urmare, primul act este plasat în mare parte într-un palat de secol XVIII-XIX, foarte frumos decorat.

Despre Opera: Da…

Paul Curran: Cu o scară mare la intrare, cu un pian, cu alte piese de mobilier din același stil… Actul pe care tocmai l-ați văzut, cel care se desfășoară la Flora, este plasat într-un spațiu foarte lung. Arată ca majoritatea clădirilor din centrul vechi. Deci răspunsul este da, oamenii îl vor recunoaște cu siguranță. Trebuie să faci o montare pentru publicul căruia i te adresezi. Așa este.

Despre Opera: Vă sunt recunoscător pentru asta. Sincer recunoscător.

Paul Curran: Am văzut la un moment dat o producție care era plasată într-un club sado-maso. Nu am înțeles nimic. Totul se întâmpla într-un club S&M. Iar eu nu eram capabil să înțeleg. Fusesem într-un club de acest fel – o experiență foarte plictisitoare, nu era genul meu și, în plus, nu arăta ca în operă. Nu avea nici un sens.

Despre Opera: Am vorbit la un moment dat cu doamna Virginia Zeani, o soprană română ce a cântat de foarte multe ori Traviata, se spune că este soprana care a cântat de cele mai multe ori acest rol. Și am întrebat-o „Cunoașteți o doamnă pe nume Violetta Valéry? Puteți să îmi spuneți ceva despre ea?” Iar ea mi-a răspuns „De câte ori cânt Violetta Valéry, îmi imaginez că sunt căsătorită cu Verdi”. 

Paul Curran: Giuseppina Streponi.

Despre Opera: Și cum ea a cântat Violetta de multe ori de-a lungul carierei, la vârste diferite, mi-a spus: „Bine, știți și dvs, căsătoria la 20 de ani e într-un fel, la 30 de ani e în alt fel, la 40 e altceva, dar de fiecare dată Violetta mea era căsătorită cu Verdi. Simțeam că eram căsătorită cu Verdi datorită muzicii lui și datorită lucrurilor pe care le inspira acest mariaj”. Sigur, Virginia Zeani este o profesoară de canto recunoscută, în mod evident are talentul de a explica lucrurile, știe să comunice dar m-a impresionat cu această abordare a rolului. Dumneavoastră sunteți regizor, trebuie să vedeți lucrurile dintr-o perspectivă globală. Cum prezentați personajul Violettei? 

Paul Curran: Violetta este complexă, este foarte aproape de personajul din cartea despre care tocmai am vorbit. Este Sempre libera, așa cum spune aria de la finalul primului act. E ciudat, pentru că această arie merge de fapt în sens invers acțiunii din punct de vedere dramatic, pentru că ea tocmai i-a spus băiatului pe care l-a cunoscut, „Bine, o să fiu amanta ta, hai să o facem, vino mâine, când floarea o să fie veștejită și o să îmi treacă și ciclul”, după care spune aceste cuvinte mari, „ce ciudat, oare chiar să fie pentru mine?” Iar în final adaugă, „Dă-l încolo!”, Folie, Folie, „Nebunie, nebunie, nu, nu vreau asta, vreau să fiu liberă”. Eu o văd pe Violetta ca pe una dintre primele feministe autentice din literatură. Asemeni lui Madame Bovary, asemeni altora ca ea. Este o femeie care dorește să trăiască exact așa cum vrea, într-o societate a bărbaților. Nu vrea să i se spună „astea sunt regulile și trebuie să le respecți”. Dacă ne uităm la Musetta din Bohème, în actul trei, când îi spune lui Marcello, atunci când se ceartă, ea spune: Voglio piena liberta, „Vreau libertate deplină”. Prin urmare, nu am înțeles niciodată de ce trebuie să ceară această libertate, de ce el putea să fie liber și ea nu? E ceva ce nu înțeleg. Dar, desigur, în contextul societății în care trăia, putea la fel de bine să poarte și burka. Prin urmare, eu o văd pe Violetta ca pe o femeie foarte modernă, care se luptă cu toate aceste reguli și legi și care este forțată să ducă o viață asemeni multor altor femei, care rămân însărcinate etc, sunt forțate să accepte o viață pe care să o trăiască. Vine un moment în viață în care trebuie să trăiești ceea ce ți se dă de trăit. Deci o văd ca pe un personaj feminist care vorbește despre femeia care vrea doar să fie femeie, să își trăiască viața ca o femeie singură. Când o întâlnește în actul doi, Papa Germont acționează ca un politician și o manipulează. În mod evident la început nu este foarte amabil cu ea, dar apoi, brusc, începe să o înțeleagă ca pe o ființă independentă. Dintr-odată spune „Da, e clar, acum am înțeles”. Iar aceasta este o idee minunat de modernă, extrem de  modernă. Și cred că este foarte bine exprimată în libret. Și cred că o regăsim și în povestea originală.

Despre Opera: În România există o lungă tradiție a sopranelor care au cântat cu succes Traviata în toate colțurile lumii.

Paul Curran: Cotrubaș.

Despre Opera: Angela Gheorghiu, Virginia Zeani. Ați auzit-o pe vreuna dintre ele cântând?

Paul Curran: Da, pe Cotrubaș, dar numai în înregistrări. Am și întâlnit-o o dată, venise la Oslo, era în juriul unui concurs. Era atât de micuță…

Despre Opera: Era foarte naturală când apărea pe scenă. Are mereu un aer proaspăt. Asta din ce am văzut pe DVD-uri, pentru că nu am văzut-o niciodată live. 

Paul Curran: Încă mai cânta când eram adolescent, dar nu am ajuns la nici un spectacol cu ea.

Despre Opera: Iar eu eram în România când ea cânta în străinătate, pe vremea comunismului. Și s-a retras la începutul anilor 90, dacă îmi aduc bine aminte. Dar am descoperit înregistrările ei, în special Traviata, unde se luptă pur și simplu cu dificultățile din primul act. Se luptă, dar emoția din actul II și pasiunea din actul III sunt… mișcătoare.

Paul Curran: Pentru că este nevoie de trei voci ca să poți cânta bine acest rol …

Despre Opera: Da, eu mi-am terminat întrebările. Dacă doriți să adăugați ceva…

Paul Curran: Nimic în mod special, ați văzut repetiția de azi. Mi-a plăcut mult să lucrez cu corul. Foarte mult. Merită menționat un lucru interesant din această operă – noua echipă de management care schimbă lucrurile, este ceva fantastic.

Despre Opera: Sunt de acord.

Paul Curran: Trebuie să duci mai departe tradiția care există deja și să înnoiești lucrurile dintr-o perspectivă pozitivă. Foarte pozitivă. Cu alte cuvinte, sunt de părere că managementul actual face lucruri extraordinare. Să luăm Traviata, o operă care se cânta deja… Era o producție făcută acum mai bine de zece ani. Se blocaseră în ea, așa, ca într-o relație cu un prieten vechi. Este o rutină foarte simplu de înțeles. E ca atunci când ești căsătorit și faci mereu aceleași lucruri în același fel. Prin urmare, ceea ce mă interesează foarte tare este provocarea de a face această producție, de a o gândi într-un mod complet diferit, într-un mod care merge din aproape în aproape, un mod mai dramatic, mai uman … O să vă spun un lucru pe care îl repet des zilele astea. Să luăm scena cu Alfredo și prietenii lui. Alfredo știe cum îl cheamă. De ce să îi rostiți afirmativ numele? Aici e o întrebare. Nu trebuie să îi amintiți cum îl cheamă, doar nu e  idiot. Este vorba despre genul acesta de lucruri, cu care se obișnuiseră. Sau chicotesc mereu în aceleași locuri, iar eu le repet „De ce râdeți? Nu e nimic de râs, nu e o glumă”. Dar în vechea producție… Oooohhhh… Era o producție foarte falsă.

Despre Opera: Uram producția veche, pur și simplu o detestam.

Paul Curran: Producția la care lucrăm acum va fi diferită, mai proaspătă, mai vie, mai plină de energie.

Despre Opera: Nu mai mergeam să văd producția veche decât atunci când venea un super star să cânte – lucru rar la București –, așa că ultima oară am văzut-o cu Elena Moșuc. Care a cântat foarte frumos. Producția aceea era un muzeu, era moartă.

Paul Curran: Revenind la cor, le repet „nu sunteți observatori, sunteți participanți, trebuie să luați parte la acțiune, nu stați deoparte, nu sunteți o mobilă cântătoare, sunteți parte din ceea ce se întâmplă …” Și mă înțeleg. Desigur, asta se face cu consum de energie, dar este un proces extraordinar.

Despre Opera: Mulțumesc foarte, foarte mult!

Paul Curran: Plăcerea a fost de partea mea, mulțumesc că ați venit!

Sursa fotografiilor: www.paulcurrandirector.com