Dacă sunteți pasionat de muzica preclasică, numele lui Jordi Savall ar trebui să vă fie foarte cunoscut, măcar drept muzicianul care cântă la viola da gamba. Adică la un instrument muzical care seamănă foarte mult cu o violă, dar la care poziția de utilizare este la fel ca la violoncel. Celor care n-au auzit până acum de Jordi Savall le voi spune că este vorba despre unul dintre cei mai importanți muzicieni din lume, contemporan cu noi. De peste 40 de ani el face parte din curentul reformator al interpretării muzicii vechi prin folosirea instrumentelor de epocă (originale sau copii ale unor exponate de muzeu). E o muzică diferită atunci când este cântată așa, o muzică din care răzbate mai multă viață decât în varianta academică și aseptică a tradiției marii săli de concert simfonic, moștenită de la Gustav Mahler. Tempourile sunt mai rapide, sunetele instrumentelor par mai răgușite, dar tocmai senzația de imperfecțiune reinventează și reîmprospătează compoziții uitate de multă vreme. Ultimul exemplu este Charpentier: cu muzica lui, Savall a obținut anul acesta un premiu Diapason d’Or.

Pe Jordi Savall am avut ocazia să-l vedem în 2013, la Festivalul Enescu, cu un concert superb după albumul său Dinastia Borgia.

Pe lângă acest repertoriu, Jordi Savall este și un explorator al muzicii lumii. E o călătorie pe care acest catalan cu alura lui de sfânt bizantin a început-o acum mai multă vreme alături de soprana Montserrat Figueras, soția lui, dispărută tragic acum trei ani. Locul orchestrei baroc obișnuite este luat de o trupă de muzicieni adunați de prin toate colțurile Europei, care mânuiesc tot felul de instrumente populare și care, prin amestecul lor de culturi, creează o ambianță extraordinară în concertele lor. Acești trubaduri se numesc Hesperion XXI. Muzica veche a menestrelilor din Europa de Vest a fost revelată lumii în primele lor proiecte, dar apoi, Savall și banda sa au deschis porțile Orientului, de unde s-au revărsat sunete neobișnuite, de o forță extraordinară. Și un prim proiect discografic aproape obligatoriu de descoperit: Istanbul, apărut în anul 2009. De ce este important? Pentru că proiectul pornește de la o carte, intitulată Cartea științei muzicii, scrisă de un anume Dimitrie Cantemir, pe care-l cunoaștem mai mult ca figură politică, din opereta istoriografică românească. Dincolo de bătălia de la Stănilești, de Descriptio Moldavie și de prietenia lui Cantemir cu țarul Petru cel Mare, puțini români știu că acest ilustru intelectual de anvergură mondială la nivelul secolului XVIII este și inventatorul notației muzicale pentru muzica turcească, prezervată până atunci exclusiv pe cale orală. În cartea amintită, Cantemir a transcris cântece tradiționale dar și compoziții proprii. Contribuția sa la cultura otomană a fost prezentată în fața sultanului, viitorul domnitor al Moldovei chiar interpretând câteva lucrări. Sigur, nu vom recunoaște nimic din proiecțiile noastre despre România în această muzică, deși unele ritmuri trimit vag către folclorul oltenesc. Mai aproape de noi, cei de azi, influențați de Occident, par celelalte piese de pe acest disc, cele ale tradiției sefarde din Imperiul Otoman. Acești sefarzi (evrei de origine hispanică) sunt un exemplu pentru toleranța rasială a sultanilor turci din Evul Mediu, ei fiind primiți și integrați de către turci după ce fuseseră alungați din Spania.

În anul 2014, Savall a continuat călătoria aceasta demnă de 1001 de nopți extinzând-o la nivelul Balcanilor. Mai întâi a fost un disc prevestitor – Balkan Spirit, iar apoi un triplu album, însoțit de o carte voluminoasă (plină de ilustrații din iconografia românească), numit Balkan. O zonă din care, vrând-nevrând, face parte și România, cu tot cu muzica ei. Un teritoriu cu multe popoare, cu istorii triste, cu sensibilități și cu orgolii clocotitoare, un loc de pe pământ pe care nu poți să nu-l iubești. Și cu cât îl iubești mai mult, până la patimă, cu atât acest loc îți răspunde cu lacrimi și te face să suferi, până când ajungi să-l urăști. Fie și pentru că o posibilă etimologie a numelui Balkan vine din limba turcă, în care bal înseamnă miere, iar kan înseamnă sânge, deși noi ne încăpățânăm să rămânem numai la echivalentul bulgar al cuvântului, балкан, care înseamnă munte. Și îmi aduc aminte că, prin 2011, Angelina Jolie debuta ca regizor, cu un film despre războiul din Bosnia, intitulat deloc întâmplător In The Land of Blood And Honey. Și pentru că aminteam de instrumentele acestei lumi atât de colorate precum cea a Balcanilor, să le și pomenim aici:  badulka (liră bulgărească, un fel de kemence turcesc), tambura (instrument bulgar sau macedonean cu o sonoritate asemănătoare cobzei, azi un instrument pe cale de dispariție), kamancheh (instrument cordofon iranian, a nu se confunda cu kemence turcesc), kanun, oud, tambur (Turcia), ney (instrument aerofon turcesc; fără legătură cu naiul), santar, saz, frula, caval, țambal, acordeon (deja un instrument modern), kemence (instrument popular turcesc, de origine persană, cu coarde și arcuș, la care se cântă prin atingerea coardelor și nu apăsarea/călcarea lor) etc.

Relația românilor cu Balcanii este ambiguă și duală, de acceptare și de respingere, de iubire și de dispreț. Ținem să amintim faptul că, din punct de vedere geografic, doar 6% din teritoriul României aparține Balcanilor, deși 90% din istoria noastră aparține unui destin comun cu al întregului spațiu al acestei zone numite mai larg Europa de Sud-Est. O istorie comună cu a sârbilor, turcilor, bulgarilor, grecilor și a celorlalte neamuri, culturi și limbi amestecate, în care vorbitorii de limbă de origine latină, care suntem tot noi, românii, reprezintă mai mult de 30% din populația zonei. Nu înțelegem în mod nativ mai nimic din ce vorbesc slavii din zonă, dar tresărim când auzim un copil strigând la fel, în toți Balcanii: Haide, tati! Nu ne vom opri niciodată din a compara toate marile orașe ale Balcanilor cu Bucureștiul, și, odată ajunși la Istanbul, vom avea mereu sentimentul provincialului ajuns la oraș. În definitiv, capitala Balcanilor este Istanbul, fostul Bizanț, nimic altceva decât un București foarte mare. Și nu ne vom simți aproape niciodată într-o țară străină atunci când călătorim în Grecia, Turcia, Bulgaria, Serbia, Croația ș.a.m.d. sau când gustăm savorile unei bucătării balcanice care ni se va părea mereu familiară și, de ce nu?, toată muzica, destul de diferită de la o țară la alta, ne va suna mereu cunoscut. Dar și atunci când ne închinăm în fața acelorași icoane bizantine. Avem deseori trufia de a respinge trecutul balcanic, pentru că aspirăm mereu la civilizația occidentală. Pe care totuși am început s-o îmbrățișăm foarte târziu, în secolul XIX, mai ales sub conducerea unei case regale germane. Cosmopolitismul românesc direcționat spre Vest n-a scăpat niciodată de o anume doză de ridicol, iar dovada cea mai palpabilă este Ion Luca Caragiale, un grec, care a ținut să noteze amănunțit în opera sa tot umorul involuntar al occidentalizării României. Actualitatea lui Caragiale întărește și mai mult această dovadă.

Cele două albume ale lui Jordi Savall adună peste patru ore de muzică de care, odată intrat în ea, îți va fi tare greu să te desparți. Balkan spirit a apărut în 2013, iar Balkan, în 2014. Savall și Hesperion XXI au întreprins un turneu american plin de succes la sfârșitul anului 2013, cântând muzica „noastră”. În 2014, au prezentat același conținut la Festivalul de la Salzburg.

Pe discul Balkan Spirit trebuie ascultată neapărat melodia Sanie cu zurgălăi transpusă pe ritm de manea. Acest Jingle bells românesc 100%, ce pare un cântec vesel, vechi de când lumea, a fost compus abia în 1937 de un muzician evreu pe nume Richard Stein, iar catalanul Jordi Savall și Hesperion XXI îl cântă pe ritmuri de manea de cea mai bună calitate. Probabil că asocierea cuvintelor manea și calitate vi se va părea absurdă. Ei bine, nu e așa. Datorăm țiganilor foarte multe în plan muzical. Pentru că, după părerea lui Savall, pe care o împărtășesc la rândul meu, în tot ghiveciul multicultural din Balcani există doar două linii integratoare cultural: diasporele sefarde și rome. Acolo unde imperiile (inclusiv comunismul) au eșuat din punct de vedere politic, nereușind să niveleze popoarele supuse, muzica țiganilor și a evreilor a funcționat precum sângele într-un organism, transmițând tuturor culturilor din această zonă ritmuri și teme preluate, reluate, integrate. Improvizația țigănească a vrăjit compozitori de talia lui Beethoven și Ravel, dar mai ales pe aproape toți muzicienii maghiari, de la Liszt până la Béla Bartók, Zoltán Kodály sau György Ligeti. La noi în țară, chiar George Enescu spunea: Lor, lăutarilor, să le mulțumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o prețuim.

Tot pe acest disc există doina ardelenească Laie Chioru, o creație semicultă, pe versuri de Octavian Goga. În textul care însoțește CD-ul se zice că ar fi din Banat. Savall sau muzicanții cu care cântă or fi auzit-o la un bănățean. Aici se aude și tambura, instrument cu o sonoritate asemănătoare cobzei (specifică în Muntenia, Oltenia și Moldova). Pare greu de înțeles „rostul” ei aici. Cred că e ceva pur improvizatoric, probabil ca să dea o notă de inedit.

Muzica românească ocupă ceva mai puțin loc pe albumul Balkan. Doina oltenească – varianta de concert, cu caracter improvizatoric, întâlnită cu precădere în repertoriul violoniștilor virtuozi de altădată (Grigoraș Dinicu, Nicolae Buică, Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu ș.a.), numită Doina Oltului. Hora lăutărească – horă de ascultare, gen apărut prin anii 70 și continuat până azi de lăutari. După cum reiese din nume, nu erau destinate jocului (dansului). Sau De man daje mol te piau – tot o horă de ascultare, cântată în țigănește.

Un alt exemplu muzical care mă urmărește și acum, la multe zile de la descoperirea acestor discuri, este finalul albumului Balkan, o serie de 7 cântece grupate într-un capitol intitulat: Reconciliere. Toate cele 7 piese reprezintă varianta specifică fiecărui popor pentru aceeași melodie. Originalul este considerat în general a fi turcesc (cu o doză de incertitudine, căci originea acestui cântec a început să fie disputată) și se numește Üsküdar. Seria celor 7 cântece începe însă cu un Torah evreiesc, un lamento profund și impresionant. La capătul acestei plângeri urmează versiunea grecească, Apo xeno meros, un cântec de dragoste, cântat de o femeie, într-un ritm oriental. Un cântec despre o fată de 12 ani, neasemuit de frumoasă, venită dintr-o țară îndepărtată. Al treilea cântec este Üsküdar amintit mai devreme, cu versuri ușurele de romanță citadină, și este cântat de un bărbat, care, la reluarea temei, după prima strofă, începe să fie dublat de grecoaica de mai înainte, aceasta cântând în limba ei versurile propriei versiuni. E o undă ironică în acest original turcesc, cuvintele vorbesc despre tribulațiile unui funcționar dintr-un cartier al Istanbul-ului, numit Üsküdar, care există și azi. Urmează sârbescul Ruse kose, cel mai de petrecere cântec dintre toate, sincopat și provocator. Apoi versiunea sefardă Durme hermosa donzella, sublimată de melancolie până aproape de dezintegrarea muzicală, aproape de dispariția oricărei pulsații. În fine, versiunea țigănească instrumentală este cea mai plină de vitalitate: improvizația specifică a acestor lăutari, care alternează tempourile lente cu cele rapide, erupe pur și simplu. E o melodie cu trei secțiuni: prima parte este lentă, cu un puternic accent nostalgic, apoi tempoul se accelerează brusc, iar din vioară încep să iasă scântei și, când totul atinge paroxismul, muzica virează brusc către un ritm oriental aproape sălbatic. În final, pe ultimul track al albumului, un tutti integrează toate aceste versiuni într-una singură.  Lipsește, din mare nefericire, versiunea românească a acestei melodii, se numește De-ai ști suflețelul meu. Aceștia sunt Balcanii. Locul unde sângele și mierea pot trăi amestecate, ca nicăieri în altă parte. Așa cum spune cel mai frumos și Paolo Rumiz, autorul unuia dintre articolele din cartea ce însoțește discul lui Savall, despre ce înseamnă pentru el Balcanii:

Să începem cu două femei din Novi Sad. Nespus de frumoase și înalte, să fi avut 1,80 metri, îmi amintesc cum s-au apropiat de un acordeonist așezat cu fața spre Dunăre. I-au pus câțiva bănuți în mână și i-au spus: „Haide, fă-ne să plângem!” Din instrumentul său au început a se revărsa oceane de tristețe și secole de dezrădăcinare, în vreme ce ele dansau una în brațele celeilalte, indiferente la privirile trecătorilor.

 Notă: Acest articol a fost scris împreună cu blogul Folclor muzical românesc, pe care l-am descoperit mai demult ca fiind o excelentă sursă de documentare pentru un articol despre discografia Rapsodiei române Nr.1 de George Enescu. Îl recomand cu căldură.

Update: Un concert cu muzica Balcanilor, disponibil online, aici: Les Cycles de la vie – Jordi Savall
Câteva cuvinte despre concert: e catharsis de la un capăt la altul. Mai ales dacă ai experiența audio. Niște oameni care cântă muzică în biserică, chiar și de petrecere. Între cum o fac cei din Balkan și cei care cântă Matthaus Passion conduși de  Herreweghe nu e nici o diferență. Ținuta artiștilor este sobră, în general bărbații sunt îmbrăcați în culori închise, cămăși negre, pantaloni gri, etc. Ciclurile vieții (nașterea, copilăria, căsătoria, moartea) și cele ale anotimpurilor sunt subliniate în concert mai mult decât în versiunea audio. Dar înainte de ele, spectacolul începe cu o muzică a genezei, a haosului primordial. Distanța de aici și până la reprezentarea Haosului din Creațiunea lui Haydn e foarte mică. Tema este unică, iar spiritul locului, cel al bisericii, sacralizează muzica, profanul dispare din prima secundă.

Amira Medunjanin, cea care cântă muzica Bosniei, pare o replică modernă a Mariei Tănase, iar bulgăroaica Stoimenka Outchikova-Nedialkova, rubicondă și excelând în tehnica ei de canto, care amintește de yodl, este impersonarea mierii din titlul albumului Balkan, de o feminitate maternă irezistibilă. Aikaterini Papadopoulou cântă muzica grecească, adică folclorul cel mai apropiat de cel turcesc, deseori secondată de Gürsoy Dinçer. Ambii au voci calde, lirice și se completează perfect. Gürsoy Dinçer și Lior Elmaleh se întrec deseori în vocalize orientale, similare celor ale muezinilor care cheamă la rugăciune credincioșii. Evident, culoarea vine de la Tcha Limberger, un țigan orb, violonist, care improvizează  pe orice temă. Atunci când este lăsat liber, dublează improvizația și cu vocea. Pare în transă, cum deseori par și partenerii lui. Regizorul surprinde la un moment dat privirea admirativă a lui Jordi Savall, aceeași uimire care trebuie să-l fi cuprins și pe Franz List la auzul improvizațiilor lui Barbu Lăutaru. În afară de membrii obișnuiți ai lui Hesperion XXI, în spate apar și două ansambluri, unul sârbesc și altul țigănesc. Acordeonul și fluierele sârbilor sunt răvășitoare de virtuozitate sau de melancolie, atunci când muzica se transformă în bocet. Țiganii improvizează mereu și mereu la țambal și contrabas, cu o lejeritate și o seninătate dezarmantă.

Nimic nu este împins dincolo de decență. Nu contează atât autenticul folcloric, cât cel muzical, al restituirii muzicologice, care primează în fața idiomaticului. Aranjamentele lui Savall, care intervine în muzica Balcanilor cu viola da gamba, intrând în concert cu toate instrumentele orientale, par cele mai firești acțiuni. Tendințele histrionice sunt aproape complet anulate, iar emoția nu lipsește nici o clipă, pentru că toate melodiile vesele sunt precedate de un preludiu care face trecerea de la tristețe la bucurie. Păcat că acest proiect al lui Jordi Savall nu a ajuns și în România, ar fi meritat…

Update 2: Albumul „Balkan” a câștigat premiul ICMA 2015, la categoria „Muzică veche”. ICMA înseamnă International Classical Music Awards.