Am ajuns și la momentul unui bilanț artistic al anului 2017. Dacă anul trecut cea mai dificilă alegere era departajarea între trei spectacole extraordinare (Parsifal, Manon și Fidelio), anul acesta mi se pare dificil să selectez vreun spectacol de operă din teatrele românești ca fiind reprezentativ (incluzând și noutatea printre criteriile de selecție, pe lângă performanța muzicală în sine). Salvarea vine de la Festivalul Enescu, deși operele au fost prezentate în concert. Dificultatea alegerii spune multe și despre politicile culturale din ultima vreme, când la ministerul culturii s-au perindat personaje caraghioase (oficial denumite „tehnocrați”), sau predispuse prin ADN politic la restaurații ale mediocrității (miniștrii PSD). Dar despre politică și cultură voi mai scrie, într-un articol viitor.

Selecția se bazează pe o listă de 40 de momente muzicale recenzate pe acest blog în 2017. Clasamentul final:

1. Così fan tutte la Festivalul Enescu

La câteva zile distanță de contraperformanța muzicală a ONB într-o operă de Mozart (Don Giovanni), acest spectacol a fost stupefiant, prin comparație. O distribuție din afara star system-ului (doar numele lui Mark Minkowski fiind foarte cunoscut) a depășit cu o lejeritate extraordinară limitele convenției unei opere în concert, cântând perfect și jucând debordant, făcând uitate ora foarte târzie la care a fost programată, absența promovării (centrate exclusiv pe numele starurilor din festival) și lipsa supratitrării.

Cronica de pe blog, aici, iar cea din Opera Magazine, aici.

2. Jordi Savall: Balkan – Miere și sânge

Un spectacol în afara limitelor genului clasic, dar în care cercetările lui Jordi Savall în domeniul muzicii ating o culme cu atât mai importantă cu cât este și foarte relevantă pentru România.

Cronica discului apărut acum câțiva ani, aici, iar cea a concertului de la Festivalul Enescu, aici.

3. Antonio Pappano: Simfonia a III-a de Enescu

O simfonie dificilă, cântată rar pentru că nu este atrăgătoare pentru marele public, dar de o  profunzime a compoziției care se lasă foarte greu decriptată. Antonio Pappano a reușit însă cea mai frumoasă interpretare din toate timpurile. Și asta s-a întâmplat chiar la București.

Cronica de pe blog o găsiți aici.

4. Concertele lui Christian Badea la Ateneul Român

Chiar dacă nu toți soliștii au fost de foarte bună calitate, stagiunea actuală a Filarmonicii a avut câteva momente cu adevărat remarcabile, Christian Badea electrizând publicul în Simfoniile nr. 5 de Ceaikovski și Beethoven, Simfonia fantastică de Berlioz sau Simfonia nr. 8 de Dvořák. Poate părea surprinzător, dat fiind că Orchestra Filarmonicii nu se poate compara cu falangele prezente în Festivalul Enescu, dar lipsa de rigoare a fost compensată de multe ori de viziune dirijorală și de pasiune. Aceste concerte au fost printre foarte puținele momente ale anului 2017 în care România a atins un nivel al excelenței artistice apropiat de cel vest european.

Cronici pe blog: Beethoven, Berlioz, Ceaikovski, Dvořák.

5. Œdipe în concert

Prin comparație cu Così fan tutte, concertul inaugural al Festivalului Enescu a fost reușit numai sub aspect muzical, de un nivel excelent (chiar dacă sub spectacolele cu Œdipe de la Royal Opera House, de anul trecut). În ciuda eforturilor de prezentare și promovare, inerția teatrală de pe scena Sălii Palatului a cântărit greu în partea mai puțin fastă a momentului.

Cronica de pe blog o găsiți aici.

Mențiune specială: Lucia di Lammermoor la ONB

După 22 de ani, producția lui Andrei Șerban de la Paris pentru Lucia di Lammermoor a ajuns și la București, în aceeași formă simplificată din punct de vedere al scenografiei în care a fost prezentată și la Iași, în 2014. Din păcate, distribuțiile slabe și direcția muzicală proastă (chiar sub nivelul celei de la Iași) au făcut ca succesul punerii în scenă să fie umbrit. Nefiind o noutate (în 2014 am considerat acest spectacol ca fiind cel mai bun din anul respectiv), totuși acestă producție este singura din ultimul an care poate sta alături de celelalte creații noi și reprezentative de la ONB (Rigoletto, La traviata, Falstaff, Œdipe, Così fan tutte și Fidelio).

Cronica de pe blog, aici, iar cea din Opera Magazine, aici.

Premiul „Zmeura de aur” pentru cel mai ratat spectacol: Un ballo in maschera

O regie de o platitudine totală și o distribuție neinteresantă au făcut ca producția lui Grisha Asagaroff să fie atât de plicticoasă, încât cei care au îndurat-o în serile premierei au uitat-o repede.

Cronica de pe blog, aici, iar cea din Opera Magazine, aici.