Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Repatriați-ne primadona națională!


Într-o sâmbătă specială, 4 aprilie 2015, Opera Națională București
Gala Aniversară Mihnea Lamatic
Invitați: Angela Gheorghiu (soprană), Gladiola Nițulescu Lamatic (soprană), Teodor Ilincăi (tenor), Alexandru Badea (tenor), Dorin Mara (bariton), Ștefan Lamatic (bas)
Program: arii şi duete din Faust de C. Gounod, Macbeth, Falstaff, Don Carlos, Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi, Turandot, Tosca, Gianni Schicchi de Giacomo Puccini, Don Pasquale şi L’elisir d’amore de Gaetano Donizetti, Il barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini, Don Giovanni de W.A. Mozart, Evgheni Oneghin de P.I. Ceaikovski, Contesa Maritza şi Silvia de Emmerich Kálmán.

Ar fi putut fi, oricând, Gala Angela Gheorghiu. Dar a fost Gala Mihnea Lamatic, evenimentul care a provocat debutul pe scena ONB al celei mai frumoase voci pe care le-a avut România (și pe care încă o mai putem asculta, în toată splendoarea ei). Apariția pe scena bucureșteană a Angelei Gheorghiu pentru sărbătorirea basului Mihnea Lamatic mi se pare o nouă definiție pentru cuvinte precum „prietenie”, „altruism”, „generozitate”…

Pe Mihnea Lamatic l-am văzut prima dată în 1994, în frumoasa producție a lui Alexandru Darie pentru Don Giovanni de Mozart. Era Masetto. Nu mai țin minte cine era Zerlina lui. Pe vremea aceea încă se mai cânta în limba română la ONB. Și parcă într-o clipă au trecut mai mult de douăzeci de ani! Când, atât de repede? Două decenii care au brăzdat vocea acelui Masetto aducându-l azi prea aproape de vârsta unor roluri pe care le visează orice bas, din orice teatru de operă al lumii: Philip II, Gremin, Don Pasquale… Timpul și-a luat tributul, din plin, dar nu i-a putut răpi acestui artist ingenuitatea, dăruindu-i în schimb maturitatea unui stil, care să suplinească ceea ce vocea a pierdut. A fost o emoție. Ar fi o nedreptate să analizăm în detaliu ce și cum s-a cântat în această seară. În orice caz, dincolo de câteva alegeri de repertoriu care ieșeau din liga în care activau artiștii ce l-au omagiat pe Mihnaea Lamatic (Nessun dorma pentru Alexandru Badea sau Il lacerato spirito pentru crudul Ștefan Lamatic), în ansamblu a fost un recital de operă foarte bun.

Pentru că același Alexandru Badea a fost superb ca Nemorino sau Tasillo (din Contesa Maritza), demonstrând, pe lângă un histrionism irezistibil, și virtuozități de violonist, ba chiar am avut plăcerea descoperirii unei voci promițătoare, cea a lui Lamatic Jr., care a fost foarte în largul său în cele câteva versuri pe care le-a cântat din La ci darem la mano, transformat într-un soi de brindisi, o idee foarte bună de altfel. Sigur, Fiesco era mai degrabă o ștafetă predată de tată fiului, dar chiar și în această postură, tânărul a arătat un potențial pe care sper ca timpul să-l transforme într-o carieră. Teodor Ilincăi a strălucit  în ambele arii din Simon Boccanegra și Tosca, a fost un reper al serii. În rest, nostalgie: pentru ultimele sclipiri ale metalului unei voci, cea a Gladiolei Lamatic, și pentru prezența scenică a baritonului Dorin Mara.

Mihnea Lamatic

Mihnea Lamatic

Angela Gheorghiu, cea atât de așteptată de publicul operei, a fost la înălțimea reputației ei. Duetul din Faust (alături de Lamatic senior), de la sfârșitul primei părți a galei, a umplut sala ONB cu acel timbru întunecat și catifelat, inconfundabil, la care orice spectator devine brusc atent, dar la auzul căruia împătimiții de operă se topesc de plăcere. Apoi, reveniți din  uimire, am putut admira cu toții dinamica perfectă, frazarea, dicția. Dar duetul a fost doar o mică avanpremieră pentru ceea ce urma să fie în partea a doua.

Am ascultat apoi, uitând cu toții să mai respirăm, O mio babbino caro. Da, aria aceea din Gianni Schicchi pe care o știm prea bine, pe de rost, uitând adesea și noi și cei de pe scenă că nu e decât o falsă dramă, un alint, preferând să ne emoționăm, ca și cum ar fi sfârșitul lumii. Dar poate că nu ne dăm seama că această arie ne transformă pe toți în părinții Laurettei, capabili să iertăm orice, să ne lăsăm înduplecați, să cedăm, să fim Gianni Schicchi tatăl, iar nu antreprenorul acela nițel escroc. Aceasta este și realitatea: atunci când Angela Gheorghiu începe să cânte o arie, de la prima silabă și noi, spectatorii, uităm și iertăm totul, și capriciile și temperamentul aprins al divei, lăsându-ne cuceriți, cu un nod în gât, cu lacrimi în ochi. Nu mai contează nimic, în afară de ceea ce se întâmplă pe scenă. Și știți ceva? Așa și trebuie să fie. Până la sfârșit, până la bis-ul din My Fair Lady, până la aplauzele care nu se mai opreau. Până la ovațiile care, pentru câteva clipe, făceau ca un teatru de operă din România să pară la fel de bun și de important ca orice altă mare scenă pe care a cântat Angela Gheorghiu în lumea asta.

Angela Gheorghiu - (c) Sonia Hazarian

Angela Gheorghiu – (c) Sonia Hazarian

Am ajuns, poate, ca la finalul unei gale să ne privim în ochi, față în față, diva și publicul, ca să constatăm dintr-odată că ne aparținem unii altora. Au fost 25 de ani de carieră la cel mai înalt nivel, ai ei. Și care continuă. Și tot 25 de ani de așteptare pentru noi, spectatorii, pedepsiți mereu s-o admirăm în înregistrări sau să alergăm după ea la Londra, la Milano sau la Viena. Sau chiar la New York. A fost un debut. Unul triumfal. Nu vrem decât să continue.

Câteva generații de melomani și-au format gusturile și și-au hrănit imaginația cu spectacolele de la București ale unei alte soprane legendare, Virginia Zeani. În mintea spectatorilor în vârstă, vocea acelei Violetta Valery încă mai răsună, de parcă ar fi fost ieri. Alții nu-l vor uita niciodată pe Nicolae Herlea. Azi, asistăm la un zenit, al unei alte legende, care nu s-a sfârșit, cea a Angelei Gheorghiu. O operă întreagă în care să joace rolul pricipal ar hrăni spiritele unor noi generații de iubitori de operă. Și cred că o asemenea prezență a ei, într-o operă, în România, e cel puțin la fel de importantă pentru ea, pe cât ar putea fi pentru noi. Restul sunt detalii, cum ar fi repertoriul Angelei care nu se regăsește la noi (Adriana, Magda)  sau lipsa unei producții pe măsura unui star (ToscaLa bohème) restrângând opțiunile la Faust (unde Bucureștiul dispune de producția lui Alexandru Tocilescu) și, de ce nu?, la Manon Lescaut, o coproducție cu teatrul cel mai drag Angelei Gheorghiu, Covent Garden. Am văzut ce înseamnă o premieră majoră, a unui regizor important (Lucia de la Iași, La traviata sau Falstaff în capitală), dar pare inimaginabil de frumos să te gândești cum ar fi dacă rolul principal ar aparține unui superstar.

Paradoxal, acolo unde directori de operă și impresari, agenți de imagine sau consilieri ai ambelor părți au eșuat s-o aducă înapoi pe soprana națională, a reușit un simplu om: Mihnea Lamatic. Un bas cu o carieră locală. Dar cu o inimă mare, care a găsit calea s-o înduplece pe marea soprană să se oprească din a ne răni pe toți și din a se răni și pe ea odată cu noi. A reușit, tocmai pentru că nu și-a făcut un scop în sine din a o face pe Angela Gheoghiu să debuteze la ONB, după un sfert de secol. Ci pentru că felul său de-a fi, sincer și generos, a adus-o pe soprană lângă umanitatea lui. Numai și pentru atâta lucru Mihnea Lamatic merită un omagiu și tot respectul nostru.

Galerie Foto – (c) Sonia Hazarian, (c) GIN Foto

6 comentarii la “Repatriați-ne primadona națională!

  1. Mariana
    Aprilie 5, 2015

    Aveam in gand cateva comentarii, nu tocmai dragute, dar, citindu-va cronica, mi-am reconsiderat zicerile. Ati punctat neajunsurile serii intr-o maniera atat de eleganta, incat nu mi se pare sa mai fie nevoie de vreo insistenta pe subiect.
    In schimb, la partea cu laude, nu pot sa nu adaug ca a fost o adevarata incantare sa o pot auzi si vedea pe Angela Gheorghiu, absolut minunata, fantastica, splendida, formidabila…
    Iar pe Teodor Ilincai il ador, reuseste sa ma zapaceasca de fiecare data cu teribila sa voce.

    (complimente domnului care a strigat, dintr-o loja cred, ceea ce as fi vrut sa am curaj sa strig si eu)

    Apreciază

  2. despredemnitate
    Aprilie 6, 2015

    Din câte știu, Ilincăi nu are Tosca în repertoriu, deocamdată se menține strict în repertoiul de tenor liric. Și eu cred că ar fi și va fi (când va fi) un Mario Cavaradossi foarte bun.

    http://www.operabase.com/listart.cgi?id=org&lang=en&name=Teodor+%5BIlincai%5D

    Apreciază

  3. despredemnitate
    Aprilie 10, 2015

    Nu, desigur 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: