O traducere binevenită, cartea istoricului și jurnalistului politic Paul Johnson, Mozart. O viață, la editura Humanitas, același autor care a fost descoperit de cititorii din România printr-o altă traducere, de la aceeași editură, a volumului Intelectualii. Mai ales că Intelectualii confirmă și completează o bună parte din perspectiva generală a lui Lucian Boia din Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, o lucrare care a stârnit multe dezbateri la vremea apariției, nestinse nici acum. Probabil că această nouă apariție editorială vine cumva în siajul unei cereri create de Intelectualii, deși nu este decât o altă dimensiune, diferită, a complexității personalității autorului ei. Afirm că este binevenit acest demers pentru că literatura muzicologică românească este, în cea mai mare parte, deplorabilă. Se publică aproape exclusiv biografii și mai nimic din ceea ce ar putea face o educație muzicală de bun simț. O comparație între titlurile de succes apărute în lume și cele de la noi este complexantă. În această regulă generală a publicării de  biografii se înscrie și Mozart. O viață, ceea ce mă face să cred că schimbarea politicilor editoriale de la noi, care nu cred că scrierile despre muzică pot aduce profit, nu se va produce prea curând.

Cartea lui Paul Johnson este foarte concisă, dar captivantă. Autorul nu se pierde în detalii biografice și enumeră alert o mare parte a catalogului Köchel, însă e departe de a face doar o listă de date și de corespondențe între viața și opera celui mai mare compozitor care a existat vreodată. Sunt multe observații pe care Johnson le face asupra diverselor compoziții, din diverse perspective cu care nu suntem obișnuiți. Unul dintre capitole se intitulează Maestru al instrumentelor, în care aflăm că Wolfgang Amadeus Mozart era un excelent cunoscător al tuturor instrumentelor, ceea ce explică incredibila ingeniozitate a compozițiilor sale, în special a concertelor, în care posibilitățile de exprimare ale oboiului, fagotului, flautului sau clarinetului, dar mai ales a viorii, prin cele cinci concerte dedicate ei, au fost practic testate exhaustiv. Foarte interesantă este preferința compozitorului pentru violă, pentru care a scris Simfonia concertantă, care punea în evidență tocmai poezia acestui instrument condamnat până atunci să nu evadeze niciodată din ansamblul unei orchestre.

Un subiect dacă nu tabu, atunci complet neînțeles în România, este francmasoneria, asociată mereu cu teoriile conspiraționiste. Mozart, la fel ca o mare parte a intelectualității europene din secolele XVIII și XIX, a fost însă mason și a compus muzică masonică. Die Zauberflöte este poate cel mai concret exemplu.

Compoziția trebuie raportată la fundalul ei istoric: declanșarea Revoluției Franceze. În[tre] anii 1770 și 1780, Europa se confruntase cu două alegeri: reforma venită de sus sau revoluția pornită de jos. Despoții luminați, inclusiv cei din Austria, luaseră calea reformei. Mulți dintre ei erau francmasoni […]. Ideea era că, dacă toți cei din pozițiile-cheie ar fi  masoni, reformele raționale ar putea fi realizate și revoluția ar fi inutilă.

Paul Johnson a fost educat la un colegiu iezuit, Stonyhurst College, ceea ce face ca discursul său pe marginea muzicii sacre compuse de Amadeus să fie foarte interesant, cu atât mai mult cu cât ea este pusă în oglindă la un moment dat cu apartenența la francmasonerie.

Ne izbește totuși ceva: lucrarea (este vorba de opera Die Zauberflöte, n.n.) nu are în principiu nimic comun cu muzica lui religioasă. E ca și cum ar fi trăit în două universuri distincte și pe care le ținea cu totul separat unul de celălalt, intelectual și emoțional. Nu li se permite niciodată să se întâlnească, fiindcă ar fi un păcat. Mozart era foarte conștient de conflictul posibil între francmasonerie și catolicism și căuta cu orice preț să-l evite. Pentru el, francmasoneria era o convingere intelectuală, aparținând întru totul acestei lumi. Catolicismul era o convingere supranaturală, îndreptată spre viața viitoare.

Pentru un cititor care nu este meloman, dar ar vrea să-l descopere pe Mozart, lectura acestui volum este foarte recomandabilă, dar cartea nu este pentru necunoscători. Numărul compozițiilor analizate, fie și pe scurt, este destul de mare și necesită concentrare din partea unui consumator accidental de muzică. Aici este de făcut și un mic reproș traducerii altfel excelente a doamnei Liliana Donose Samuelsson. În România, un concert pentru pian, cum ar fi K.466, este cunoscut sub numele de Concertul numărul 21 pentru pian și orchestră sau după subtitlul Elvira Madigan (un apocrif datorat filmului cu același nume al lui Ingmar Bergman, care avea drept coloană sonoră Andantele din partea a doua a compoziției). Pentru cei mai mulți dintre cititori, folosirea denumirii anglo-saxone obișnuite, aceea de Concertul pentru pian în Do major, nu-l face deloc ușor de recunoscut. Și așa este cazul cu aproape toate lucrările orchestrale, greu de identificat în această taxonomie. Poate că un referent de specialitate (inexistent în caseta tehnică a volumului de la Humanitas) ar fi fost util.

Cartea cuprinde și o anexă, scrisă de fiul lui Paul Johnson, Daniel, despre Mozart la Londra. Un detaliu mai puțin cunoscut la noi este acela că britanicii au și ei complexele lor, printre care acela că Anglia este o țară fără muzică (das Land ohne Musik), din cauza absenței unor mari compozitori în perioada cea mai prolifică a romantismului. Dar ce-am putea spune despre Anglia însăși, care n-a produs nici un compozitor de primă mărime în cele două secole dintre Henry Purcell și sir Edward Elgar? se întreabă autorul care, spre deosebire de abordarea integratoare a Franței, ce își asumă inclusiv opera lui Enescu, Oedipe, în patrimoniul ei cultural, omite să accentueze în vreun fel perioada engleză a lui Joseph Haydn sau naționalizarea lui Georg Friedrich Haendel. Eseul lui Daniel Johnson pune pe tapet inclusiv contra-factualizarea istorică a unei influențe pe care ar fi putut-o avea Mozart asupra muzicii britanice, dacă ar fi decis să se stabilească, fie și pentru o perioadă, la Londra, în perioada de maturitate a vieții sale, și nu doar în epoca de copil minune (la vârsta de 8 ani), când a locuit, vreme de un an, în capitala Regatului Britanic. E un complex asemănător cu acela al românilor legat de câștigarea Premiului Nobel pentru literatură, ceea ce poate face și mai interesantă parcurgerea acestei cărți. Pentru că ea relevă o latură a intelectualității occidentale, aproape inexistentă în România: aceea de a putea vorbi firesc și competent despre muzica clasică.

Într-un fel, cartea lui Paul Johnson completează imaginea pe care o putem avea despre Mozart după ce Humanitas a mai tradus acum câțiva ani un alt volum, al lui André Tubeuf, marele muzicolog francez, Mozart. Drumuri și cânturi, axat mai mult pe biografie și cu un discurs mai poetic, specific literaturii muzicale franceze, dar și cele mai interesante Scrisori ale compozitorului. Probabil că nu vom avea prea curând o traducere a foarte complexei lucrări scrise de Georges de Saint-Foix și Théodore de Wyzewa, Mozart  (Paris, ed. Bouquins, 1980, 2011), în două volume, însumând aproape două mii de pagini, așa că ne vom mulțumi doar cu aceste eseuri.

În România, deși muzica lui Mozart este apreciată, totuși operele sale sunt destul de rar programate în stagiuni și, din păcate, producțiile sunt desuete. Situația este pe cale să se schimbe, cel puțin în ceea ce privește Opera Națională București. Însă, într-o țară care „produce” voci lejere și lirice de foarte bună calitate, deseori ajungând în topul mondial, faptul că Mozart nu este principalul cal de bătaie al teatrelor de operă, mai ales în provincie, surprinde, întocmai ca un paradox românesc. Și privind așa, alertul și captivantul volum al lui Paul Johnson este cu atât mai binevenit și chiar necesar.

De salutat și faptul că volumul are parte și de o ediție electronică pentru IOS (pe iTunes) sau alte platforme (pe Elefant.ro), ceea ce-l face și mai disponibil, inclusiv după epuizarea tirajului tipărit. Păcat că Intelectualii nu are parte de digitalizare, cum nici cartea lui André Tubeuf și nici Scrisorile lui Mozart nu au.

În final, redau un citat din Mozart. O viață, care mi-a plăcut cel mai mult:

În general, reușea chiar în anii tinereții să-i ademenească și pe cei mai recalcitranți instrumentiști să se conformeze dorințelor lui, dar de data asta repetiția a fost un dezastru. În cele din urmă, Mozart s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu și i-a promis să recite un rozar dacă lucrurile vor merge bine la premieră. Și, într-adevăr, muzicienii francezi nu i-au putut rezista mult timp, reprezentația a fost splendidă, și Mozart și-a plătit datoria promisă lui Dumnezeu. Nu era deloc o penitență ușoară, deoarece un rozar complet cuprinde Mistere de Bucurie, Tristețe și Glorie – fiecare cu cinci decade -, 15 Tatăl Nostru, 150 de Ave Maria, 15 Glorii, rostite probabil în biserica penitentului, Notre Dame de Lorette, de la capătul străzii Pigalle. Dar după ce s-a achitat de datorie, Mozart a considerat că merită și el o recompensă pentru succesul simfoniei, așa că a făcut o plimbare până la vestitul salon de înghețată de la Palais Royal, unde aveau cea mai grozavă tutti-frutti din lume, și-a cumpărat una și a savurat-o. (Povestește despre asta într-o scrisoare.) Salonul acela era încă prosper când englezii au invadat Parisul la sfârșitul Războaielor Napoleoniene, dar azi nu mai există. În locul lui se află acum un restaurant renumit, care servește și înghețate excelente, așa că dacă apuc să termin cu bine cartea asta o să mănânc și eu una, în cinstea lui Mozart și a combinației minunate între cea mai înaltă artă posibilă și tentațiile simplelor plăceri copilărești.

Iar eu, nefiind obișnuit să scriu recenzii de carte, pentru că am ajuns la final, voi face același lucru: plec chiar acum să-mi cumpăr o înghețată!