Joi și vineri a avut loc al treilea episod din seria dublu-concertelor de la Ateneu ale lui Christian Badea, un regal care va continua cu actul III din Parsifal, de săptămâna viitoare.

Prima intrare din program a aparținut compozitorului român Ulpiu Vlad, cu o lucrare simfonică intitulată Lumina drumurilor. Un titlu care sugera o desfășurare programatică, dar nu a fost cazul de așa ceva. Cuvântul autorului din caietul program nu era altceva decât un text cam pompos, foarte confuz, în stilul devenit deja tradiție muzicologică în România. Un exemplu de exprimare: „virtualitățile orchestrei”. Bănuiesc că e vorba de virtuozitate, căci în materie de virtual, oricât de mare e capacitatea muzicii simfonice de a transcende cuvântul, „virtualitatea” este un termen care nu-mi spune chiar nimic. Dacă vreți, vă pot povesti despre virtualizare în domeniul IT, adică ceea ce se regăsește în artele dramatice, inclusiv în operă, drept „teatru în teatru”, dar în ceea ce privește muzica simfonică, mă dau bătut. Nu pricep.

N-a fost o audiție în premieră, lucrarea datând din 2011 și fiind prezentată inclusiv la Festivalul Enescu, dar azi a fost pentru prima oară când am ascultat-o. Muzica acestei Lumini a drumurilor suferă de o influență venită dinspre Șostakovici, mi s-a părut evidentă filiația. Pe alocuri se mai simt și niște sonorități gen Stravinski. Dar e un Șostakovici fără curaj. De exemplu, fără curajul muzical al unui solo de fagot. Sau al unui solo instrumental oarecare. Nu există așa ceva. Un Șostakovici fără vreo secțiune ritmică. În general, fără curajul de a afirma ceva. Muzica lui Ulpiu Vlad nu e altceva decât eventual un joc de contraste, între o primă parte meditativă care este apoi alterată de niște sonorități mai grave. Dar atât. Putea să se numească Drumul luminilor sau cine știe cum altfel, titlul nu ar fi dat nici un fel de cheie de lectură diferită de ceva neutru, gen Suită simfonică, opus 12. E adevărat, muzica contemporană nu a convins în general pe nimeni în primii 50 de ani de la creația vreunei compoziții, nici măcar cea a lui Enescu. Nimic nu m-ar bucura mai mult decât o eventuală consacrare peste ani a acestei compoziții pe care eu o cred mediocră. Aș deveni poate și eu celebru, chiar dacă prin ridicol, drept unul dintre cei care n-au înțeles-o la vremea ei. Mai probabil mi se pare scenariul în care Ulpiu Vlad va rămâne un cvasinecunoscut, iar eu un complet necunoscut. Cu toate acestea, trebuie să recunosc un fapt cât se poate de real. Nu se întâmplă în fiecare zi să fii în aceeași sală de concert cu compozitorul. Și să-l aplauzi la sfârșit, măcar din politețe. Până la urmă, Lumina drumurilor nu este o compoziție deranjantă. E doar o compoziție. Așa se compune azi, în multe cazuri. Dar dacă nu venisem pentru lucrarea lui Ulpiu Vlad decât din curiozitate sinceră, în schimb cu toții îl așteptam pe Ștefan Tarara, câștigătorul concursului Enescu. Și pe Dvořák, bineînțeles.

Simfonia spaniolă a lui Lalo este scânteietoare, pur și simplu, iar Ștefan Tarara a încercat, cu succes, să se ridice la nivelul ei de spectaculozitate. Marii soliști au nevoie de mai mult decât de simpla virtuozitate pentru a face un mare concert. Mai toți vorbesc de trăirea interioară a muzicii pe care o intepretează. Și fiecare o face în felul său propriu. În cazul lui Ștefan Tarara, contopirea cu muzica se face într-un mod extrovertit. Pur și simplu violonistul are nevoie de mult spațiu fizic în jur pentru a se desfășura. Chiar și în momentele în care nu are de cântat, se mișcă pentru a nu ieși din muzica lui. Împinsă la limita exhibiționismului, nu cred că sinceritatea era dominanta jocului său de scenă. Dar sunt foarte convins că această atitudine îl ajuta să atace cu precizie secțiunile care îi reveneau și să fie absolut tot timpul concentrat și conectat la această superbă simfonie concertantă. Rezultatul a fost excelent. Asta și pentru că stilul lui Christian Badea a fost unul direct, full contact cu orchestra, pentru că partitura cere pur și simplu totul. La un moment dat, prin partea a treia, dirijorul, altfel foarte sobru, conducea cu tot trupul această fantezie, practic dansând. În același timp, Tarara încerca să dea foc scenei. Această pirotehnie a avut mare succes la public, deși Lalo mai păstra încă rezerve de expresivitate în partitura solistică. Panașul a fost însă bisul cu muzică de Paganini, o glumă  muzicală, în care virtuozitatea tânărului violonist a fost extremă. Imaginați-vă ce efect poate produce un solo în care se cântă simultan cu arcuș dar și cu triluri de pizzicato cu mâna stângă! Gustul pentru spectaculos al lui Ștefan Tarara a fost evident, fără să cadă în prost gust, dovadă și ultimul bis, un Adagio de Bach.

După pauză, a fost Simfonia Nr. 9 de Antonin Dvořák, o afacere numai între Christian Badea și orchestra Filarmonicii. Pentru dirijorul româno-american, timpul are o semnificație aparte, în mod cert o consecință a vastei sale experiențe din operă: rapid, dar fără să gonească, ferm, dar niciodată forțat, mereu coerent, mereu surprinzător. Prima parte a simfoniei așa a și fost, într-un balans perfect, chiar dacă alămurile, în special trompetele, nu au sunat bine la unison. Aceleași alămuri s-au revanșat în coralul de la începutul părții a doua, în care au arătat ce pot. Acel coral a fost, pentru cei cărora imaginația le permite să extrapoleze, o mică avanpremieră la muzica lui Wagner de săptămâna viitoare. Și ce am auzit a sunat foarte promițător. Vom vedea. Povestea călătoriei în America a unui compozitor ceh, îndrăgostit de ritmurile populare, a continuat într-o cadență plină de consecvență. La fel precum o putea face un tren din anul 1893 care străbătea triumfător preeria americană. Acest ritm susținut nu a exclus însă momentele foarte poetice ale celei de-a treia părți, în care cele două pauze pe care le impune partitura au fost atât de bine marcate, încât păreau că vorbesc ele însele! Triumful ultimei părți e unul simbolic: desigur, e întoarcerea acasă a lui Dvořák, dar în același timp este preambulul unui moment mult așteptat: debutul lui Christian Badea ca dirijor de operă în România, peste numai câteva zile.

După sute de opere dirijate la Met, la Covent Garden, la Viena sau la Sydney, îl vom aștepta săptămâna viitoare în muzica lui Parsifal, în fața căreia se va înclina umil, nu se poate altfel, pentru noi, cei prea îndelung lipsiți de ultima operă wagneriană.

 Galerie Foto (c) Romeo Zaharia: