Un alt articol pentru site-ul Festivalului Enescu, despre „Vier Letzte Lieder”. În ultimii ani am avut ocazia să vedem la București mai multe concerte cu ultimele cântece ale lui Richard Strauss cu Irina Iordăchescu în două rânduri, la Ateneu și la Sala Radio și Lise Davidsen, câștigătoarea recentă a Operalia și a premiului „Birgit Nilsson”, din nou la Ateneu. De data aceasta este vorba de o avancronică la concertul din toamnă, cu Anja Harteros, Christian Thielemann și Staatskapelle Dresden, pornind de la o amintire cinefilă, a unui Palme d’or.
Cântecele de leagăn ale amurgului
Festivalul de film de la Cannes tocmai s-a încheiat. OK, și ce legătură are asta cu Festivalul Enescu? Are, pentru că poți descoperi muzica clasică de pe genericul unui film. Acum aproape 25 de ani, imediat ce atmosfera unui 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încetase să mai fie o realitate, o primă reparație culturală a fost de natură cinematografică: filme noi, bune sau proaste inundau cinematografele. românești. Multiplexurile nu existau încă, nici Internetul, și nici canalele de filme de la TV.
O primă peliculă, imposibil de uitat a fost un Palme d’or de la Cannes, în regia lui David Lynch. Un prieten, care-l văzuse deja, mi-a recomandat să stau cât mai în față: „imaginile sunt șocante și vor avea un impact maxim”. Era un sfat aproape inutil, oricum singurele bilete pe care le-am mai putut găsi erau în primul rând!
Totul începea cu prim planul unui chibrit aprinzând o țigară, flacăra se vedea la o scară gigantică, pe toată lățimea ecranului panoramic. Apoi, scrumul aprins al țigării se transforma într-un incendiu, peste care se derula genericul. Mai întâi titlul: Wild… At… Heart ! Îl mai țineți minte? Sulfuros, violent, plin de rock’n roll, frizând pornografia, o metaforă modernă a mitului, a basmului. Un road movie, dar un drum inițiatic, în care cei buni greșesc, iar cei răi își zboară capetele împușcându-se accidental.
Imaginea în sine a acelor flăcări de pe ecran dogorea, din primele secunde. Sau poate era căldura din sala arhiplină a unui cinematograf Central, dintr-un oraș de provincie, care azi ar fi considerat mai mult decât insalubru. Tot disconfortul primului rând, al înghesuielii, al sonorului prost era anulat imediat de muzica genericului: o partitură simfonică pe care nu știam de unde s-o iau, necunoscută, dar imediat devenită familiară.
Mai târziu, într-o scenă devenită simbol al acestui genial road movie, Sailor și Lula, personajele filmului, opreau mașina în mijlocul deșertului, dezgustați de știrile de la ora 5 difuzate la radio, și începeau să danseze pe muzică thrash metal. În cadrul mai larg al scenei, totul se desfășura în lumina amurgului. Regizorul suspenda apoi această clipă, folosind din nou acea lucrare simfonică de o forță extraordinară. Toată încrâncenarea acțiunii se oprea brusc, făcând loc emoției pe care o poți avea când realizezi că exclamația lui Faust e adevărată: Zum Augenblicke dürft’ ich sagen: Verweile doch, du bist so schön! (Clipei de-i voi zice: Rămâi că ești atât de frumoasă! )
Abia după vreo câțiva ani buni am aflat cum se numea ceea ce îmi rămăsese în minte drept muzica acelei clipe, celei mai frumoase. Tocmai o descopeream pe Elisabeth Schwarzkopf în muzica lui Mozart și Strauss. Discul cu Ultimele patru lied-uri l-am ascultat fără nici o pregătire prealabilă, ignorând totul, de la ideea de capodoperă finală, până la orice alte semnificații. Abia la ultimul cântec am sărit în sus, căutând febril coperta CD-ului, pentru explicații. Era muzica amurgului din film! Era muzica amurgului vieții unui mare compozitor. Era Im Abendrot, chiar așa se numea: În amurg… Niciodată înainte nu mă gândisem că după acel preludiu, de o frumusețe tragică atât de uimitoare, muzica va continua prin glasul unei soprane. Cu-atât mai puțin mi-aș fi imaginat că vocea umană ar fi putut duce mai departe intensitatea emoțională a muzicii. Cât despre versurile lui Joseph von Eichendorff, atunci când le-am citit pentru prima dată învăluite de umbra lui Richard Strauss și a ciocârliilor pe care el le înalță spre cer, exact cum se înalță spre cer sufletul unui om care moare împăcat cu gândul că totul e vremelnic, n-am rezistat, cum nu cred că ar putea rezista nici măcar o piatră fără să plângă…
În amurg
Prin bucurie și tristețe am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin, ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde, cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare, acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru, însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace, atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit – poate că-nseamnă… moartea?
În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Richard Strauss a scris o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Lied-urile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană.Semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat Mater de Pergolesi. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) sunt tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare operatică.
Unele soprane le cântă de parcă ar readuce în memorie imaginea bunicilor de care s-au despărțit cu multă vreme în urmă, în acel moment neclar al pierderii copilăriei și al inocenței. Altele aduc pe scenă o întreagă filosofie a amurgului wagnerian al zeilor, sfârșitul unei lumi care se scufundă demn și lent în uitare. Dar dincolo de orice interpretare, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut. Amantul absolut al vocii de soprană.
De vreo câteva luni visez la un amurg. Într-o seară de septembrie (ce coincidență! cel de-al doilea lied al acestui ciclu se numește chiar September), o voi vedea pe Anja Harteros cântându Vier Lezte Lieder. Și nu doar atât: va fi și Malven, cântecul pierdut, pe care Strauss i l-a lăsat celei mai frumoase soprane din lume, Maria Jeritza, și a cărui audiție în premieră absolută s-a petrecut abia în 1985, după moartea ei, câtă loialitate!
5 Septembrie 2015, Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Staatskapelle Dresden
Dirijor: Christian Thielemann
Solistă: Anja Harteros
Program:
Strauss – „Letzte Lieder” „Frühling” – „September” – „Beim Schlafengehen” – „Im Abendrot” – „Malven” (Orchesterfassung von Wolfgang Rihm),
Auftragswerk der Osterfestspiele Salzburg und der Sächsischen Staatskapelle Dresden
Strauss – „Eine Alpensinfonie” op. 64
Galerie foto:
Despre Opera 
Reblogged this on Je suis Enesco and commented:
Un alt articol pentru site-ul Festivalului Enescu, despre „Vier Lezte Lieder”. În ultimii ani am avut ocazia să vedem la București mai multe concerte cu ultimele cântece ale lui Richard Strauss cu Irina Iordăchescu în două rânduri, la Ateneu și la Sala Radio și Lise Davidsen, câștigătoarea recentă a Operalia și a premiului „Birgit Nilsson”, din nou la Ateneu. De data aceasta este vorba de o avancronică la concertul din toamnă, cu Anja Harteros, Christian Thielemann și Staatskapelle Dresden, pornind de la o amintire cinefilă, a unui Palme d’or.
ApreciazăApreciază