Poate că numele acestor doi tineri artiști nu vă spun mare lucru, deocamdată. Aparițiile lor pe scenele românești sunt mai degrabă rare, pentru simplul motiv că Ana Silvestru și Stefan Tarara își desfășoară cariera în afara țării. Acești artiști fac parte dintr-o generație de muzicieni români cu totul excepțională, abonată practic la premiile unor foarte mari concursuri muzicale internaționale (ultimele exemple sunt Andrei Ioniță, câștigătorul concursului Ceaikovski, sau Ioan Hotea – Operalia 2015). 

Ana Silvestru – pian

A absolvit Conservatorul din București și a continuat să studieze la Universitatea de Arte din Zürich. A câștigat premiul I la Festivalul Muzicii Maghiare și a concertat la Festivalul de la Salzburg şi la St. Martin in the Fields, în Londra. Anul acesta i-a apărut primul disc, Winterreise, de Franz Schubert, alături de tenorul maghiar Tamás Henter, un adevărat proiect discografic, un artefact muzical demn de o colecție. Muzica acestui ciclu de lieduri pune pe picior de egalitate pianul și vocea umană. Lansarea a avut loc la Ateneul Român, în februarie. Ce muzică ascultă ea zilele acestea? Iată răspunsul:

Zilele acestea, pe lângă finala Concursului Ceaikovski şi Nina Simone, ascult  Skriabin, orice îmi pică în mână, cu Vladimir Sofronitski. Sofronitski, mai ales până să apară Youtube, era un drog  rar printre cunoscători: nu a făcut turnee, nu a cântat concerte cu orchestra, nu a făcut muzică de cameră. Toţi marii pianişti ruşi, de la Sviatoslav Richter şi Emil Gilels până la Dmitri Bashkirov sau Lazar Berman, îl considerau un zeu şi oricine ascultă fie şi numai Sonata a II-a de la Muzeul Skriabin, pe un pian care era deja trecut şi de prima, şi de a doua tinereţe, înţelege de ce: nu cred să fi auzit un pianist care să intoneze fiecare interval, fiecare voce, cu hipersensibilitatea lui Sofronitski. Atenţie: mă refer la „intonatsiia”, care are un alt sens în rusă decât în celelalte limbi, unde prin intonaţie se înţelege emisia „curată” sau  „falsă” a cordarilor. Prin „intonatsiia”, ruşii denumesc atracţia şi tensiunea dintre intervalele muzicale, pe care un muzician trebuie să ajungă să le simtă, nu doar să înţeleagă, raţional, cât de îndepărtate sunt secunda şi o septimă, iar emisia lor necesită o pregătire complet diferită. La Sofronitski, conceptul e dus până la extrem, când cântă o sextă sau o septimă ai senzaţia că ai urcat pe Everest!

Heinrich Neuhaus spunea că arta unui pianist este exact oglinda sufletului pe care îl are. Iar arta lui Sofronitski arată un om care pare să se fi născut şi să fi trăit fără piele, cu ţesuturile direct expuse, reacţionând la cei mai subtili stimuli ai unei imaginaţii capabile să creeze sonorităţi şi structuri imposibil de copiat sau de replicat. Dacă aşa cântau sirenele pe vremea lui Ulise, nu mă miră că a trebuit să fie legat de catarg ca să nu se arunce în mare; în zilele noastre, ar fi trebuit să fie exilat într-un loc fără conexiune la internet sau orice altă posibilitate de a asculta muzică, pentru a-l ţine departe de Sofronitski!

A doua înregistrare: Pelléas şi Mélisande de Debussy, dirijată de Claudio Abbado (cu Wiener Philharmoniker, Wiener Staatsopernchor). Distribuţia este excelentă (François Le Roux, Christa Ludwig, între alţii), iar Maria Ewing reuşeşte o interpretare de referinţă. Mélisande este o anti-divă, o enigmă desprinsă de pământul din care se nasc eroinele obişnuite ale unei opere: nu ştim dacă este naivă şi inocentă sau dacă este o manipulatoare sofisticată.  Exact în momentul în care ne pregătim să o aruncăm în coşul cu Lolite, ingenue şi femei-copil, o simplă replică ne aruncă înapoi în ceaţă. Un alt aspect care mi-o face şi mai simpatică: Debussy şi-a dorit o moarte ca în viaţă pentru Mélisanda lui, nu ca la operă. Aşadar, Mélisande dispare discret, fără acute care să plesnească de sănătate,  fără arii interminabile.

José van Dam (Golaud) este, alături de Robert Holl, unul dintre cei câţiva cântăreţi a căror voce şi personalitate muzicală impun de la primul sunet şi, odată auziţi, nu-i mai poţi uita. José van Dam are un timbru cu o calitate de parfum decadent şi ridicol de scump:  notele de bază, ca de bronz vechi, care îţi aduc aminte instantaneu de mirosul de pământ ud sau de lemn de cedru. După aceea avem „notele de mijloc”, în cazul de faţă, sunetul propriu-zis, de o puritate extraordinară, arhaică, fără de care este imposibil să te aventurezi în apele adânci şi pline de curenţi din Debussy, Mussorgsky sau Ravel, repertoriu în care José van Dam a excelat. Ca să terminăm în registrul decadenţei, notele de vârf (impresia generală) dau senzaţia unei intensităţi aproape hipnotice, dar care nu e niciodată vulgară sau cabotină.

Stefan Tarara – vioară

Stefan Tarara s-a născut la Heidelberg, într-o familie de muzicieni de origine română, și a absolvit Universitatea de Muzică din Zürich. A câștigat ultima ediție a Concursului George Enescu. Și el a lansat un disc acum câteva săptămâni, cu muzica lui Bloch, Ravel și Enescu. Cu câteva luni în urmă, l-am putut asculta la Ateneul Român, într-o pasionată interpretare a Simfoniei spaniole de Lalo, avându-l ca partener în acest demers de incendiere artistică a sălii pe dirijorul Christian Badea. Ce muzică ascultă Stefan? Ne scrie chiar el:

În primul rând, să știți că eu ascult multă muzică! Cunosc numeroși colegi care spun că, în timpul „liber”, preferă să nu mai asculte muzică (vorbesc despre colegii care cântă la diferite instrumente). Eu mă situez la polul opus, toți prietenii mă știu cu căștile uriașe în permanență pe cap, plus că am și acasă o stație audio care merge în continuu. Prin urmare, muzica ESTE cu adevărat viața mea, nu-mi pot imagina cum aș putea trăi fără muzică. Dacă vorbim despre genurile muzicale, veți fi, probabil, surprinși să aflați că ascult efectiv toate tipurile de muzică. Pe lângă muzica clasică (în mod evident!), mai tot timpul am un fond muzical de jazz acasă. Dar mai ascult și pop, dance, electro, orice vă mai trece prin cap; am chiar și perioade de una-două luni, în funcție de starea în care mă aflu, când sunt curios să aflu mai multe despre un gen anume, fie el heavy metal sau minimal. Este clar că muzica clasică este pentru mine „Graalul”, dar îmi place să fiu informat despre toate felurile de muzică, oricât de speciale ar fi acestea. Motivul pentru care sunt de părere că muzica clasică este superioară? Există mai multe motive, dar unul dintre ele ar fi complexitatea interpretării fiecărei piese. Ai o lucrare, o sută de înregistrări și, cu o ureche bine formată, poți auzi o sută de lucrări diferite! De asta iubesc muzica clasică. Și din același motiv îmi este foarte greu să aleg un album-CD anume ca fiind unicul album preferat, pentru că există foarte multe albume foarte bune. Pe de altă parte, sunt genul acela de persoană care alege să asculte mai multe înregistrări atunci când lucrează la o piesă nouă. Îmi place să fiu informat, să îi ascult pe marii artiști ai secolului trecut, aceste lucruri mă ajută să învăț mai bine lucrarea. Din toate informațiile pe care le strâng reușesc să îmi găsesc propriul mod de a o interpreta, dar iubesc posibilitățile pe care le avem azi de a căpăta o imagine extinsă a întregii scene muzicale.

În final, dacă trebuie să numesc un album preferat, atunci aș spune CD-ul dublu The Liszt Recordings, al lui Krystian Zimerman, din 2011, de la Deutsche Grammophon. Tot albumul este minunat, dar pur și simplu ador modul în care Zimerman cântă Totentanz și sonata în Si minor! Ceea ce îmi place cel mai tare în interpretarea lui este onestitatea cu care cântă, atât de rar întâlnită. Zimerman dă dovadă de mult respect pentru partitură, este în mod special foarte organic în rubati și totuși plin de energie și putere. După mine, Zimerman a găsit echilibrul perfect între a cânta exact ce a scris Liszt și a o face cu o virtuozitate memorabilă! Iar în acest „Dies Irae” –Totentanz în care avem de a face cu „basul zdrobitor” al lui Zimerman, nimeni nu mai poate rămâne pe scaun. Eu nu-mi pot imagina o interpretare mai bună pentru această piesă.

Am chiar și o povestioară care mă leagă de acest album: el este cel care m-a apropiat de soția mea, Lora. Când încă nu eram împreună, Lora își scria lucrarea de licență (ca pianist) la Universitatea de Arte din Zürich, cu tema „Sonata în Si minor de Liszt”. Doream să o ajut, așa că am început să ascult această înregistrare în continuu, zi și noapte. După ce am lucrat împreună la acel proiect aproape două luni, ne-am apropiat unul de altul și… după cum vedeți, lucrurile s-au aranjat foarte bine 😉 Cred că aceasta este o dovadă în plus pentru faptul că muzica poate lega oamenii!

Și încă un CD despre care voi vorbi: CD-ul nostru! L-am ascultat deja de multe ori din momentul în care am terminat înregistrarea și încă îmi place să îl ascult. Știu că sună puțin narcisist, dar vă rog să mă credeți că, de obicei, nu îmi place să îmi ascult înregistrările. Totuși, de data asta sunt foarte mândru de rezultat! Ideea care a stat la baza selecției pieselor de pe acest CD a fost să oferim un eșantion din culorile, contrastele și emoțiile anilor 1920.

Ne începem programul cu sonata lui Bloch, incredibil de energică și de puternică – o lucrare plină de un simț profund al trezirii. Pe culmile expresionismului! La numai trei ani după sonata pentru vioară a lui Bloch, Ravel a compus o piesă în același gen, la fel de bogată în contraste. Liniile lungi, solemne, ale părții de deschidere par intime și aproape fragile. A doua parte este profund influențată de jazz-ul american și de laissez-faire-ul din blues. Finalul, un perpetuum mobile frenetic, simbolizează visul neîmplinit al unui aparat care se rotește în continuu.

Sonata a treia și ultima a lui Enescu pentru această combinație de instrumente este incredibil de complexă: traiectoria emoțională se schimbă de la o măsură la alta și, într-adevăr, Enescu a marcat aproape fiecare notă cu indicații dinamice, ritmice sau de stare, iar uneori cu toate trei combinate. Cât de emoționant trebuie să fie un piangendo sau cât de flatant un lusingando sunt decizii pe care trebuie să le ia interpretul. Acest lucru creează o simbioză între precizia extraordinară a compozitorului și libertatea interpretativă a muzicianului – cât de departe poți merge fără a pierde finețea și delicatețea piesei? Interpretarea care rezultă este o călătorie fascinantă prin tot felul de experiențe emoționale, de la melancolia permanentă la dansul extatic. Putem spune, fără să greșim, că Enescu a creat o „Simfonie în formă de Sonată”. Această lucrare continuă să mă surprindă și sunt uluit de detaliile noi și de momentele fascinante pe care le descopăr de fiecare dată când o interpretez într-o sală de concert.