Într-o Marți, 8 Septembrie 2015, ora 20.00, la Sala Mare a Palatului
London Symphony Orchestra, Dirijor: Ion Marin
Solist: Lars Vogt, pian
Enescu – Suita pentru orchestră nr. 2 în do major op. 20
Grieg – Concertul în la minor pentru pian, op. 16
Stravinski – Suita „Pasărea de foc” (1910)

După Zubin Mehta, London Symphony Orchestra este o altă rutină splendidă a Festivalului Enescu. Este o orchestră de top, a venit la București de foarte multe ori și cred că, odată ce uimirea a trecut, a ajuns să fie și una dintre cele mai iubite de către publicul românesc. LSO, cum i se mai spune, a devenit în același timp și vehiculul folosit de o serie întreagă de dirijori pentru a atinge marele succes în fața unor audiențe de mii de spectatori, pentru că au condus-o mai toți maeștrii români invitați la Festival (Mandeal, Andreescu y compris), dar numai puțini dintre ei au mai reușit apoi să repete aceste succese și în stagiunile românești obișnuite. Ceea ce spune foarte multe despre meritele acestei forțe muzicale britanice, care va fi următoarea oștire a lui Sir Simon Rattle, după despărțirea de Berliner Philharmoniker, din 2018.

Ion Marin este însă unul dintre cei mai buni dirijori români ai momentului și asocierea de anul acesta cu orchestra londoneză promitea încă de la anunțarea programului. În loc să se ascundă într-un univers mahlerian, în care orice poate fi interpretat drept „viziune”, el a ales Enescu, Grieg, Stravinski (nimic mai puțin) și Brahms, urmând ca Mahler 5 să vină la sfârșit, când tot ce era de demonstrat va fi fost demonstrat.

A fost mai întâi Suita pentru orchestră nr. 2 de George Enescu, luminoasă și foarte bine interpretată, menținând un echilibru perfect între limbajul specific al lui Enescu și formatul, dar și stilul muzical, al lui Bach. Ion Marin a condus cu foarte mare siguranță o orchestră ce nu a părut nici o clipă străină de această lucrare.

Celebrul Concert pentru pian și orchestră de Grieg a fost o continuare aproape logică, LSO utilizând în continuare sound-ul lor elastic și unitar. Acompaniamentul pe care Ion Marin i l-a oferit pianistului Lars Vogt a fost excelent. Romantismul a fost accentuat până la limita maximă, având în vedere și stilul narcisist al dirijorului, dar fără să se transforme în dulcegărie. Pianul lui Vogt a sunat însă cam îndepărtat. Dacă seria de concerte de la Sala Palatului se numește „Mari orchestre”, poate că ar trebui să aibă și subtilul „Mari prize de sunet” și să ducă evaluările pe care le fac melomanii înspre terminologia utilizată în recenzarea unui disc de studio din punct de vedere tehnic. Instrumentul solist a sunat „în spate”, în timp ce sunetul orchestrei era foarte prezent, chiar dacă nu a existat tendința să-l acopere pe Lars Vogt. În orice caz, am avut senzația că nu au fost epuizate toate resursele acestui concert decât în partea de acompaniament, foarte elegant și precis.

În partea a doua, o Pasăre de foc care i-a făcut dreptate lui Stravinski de la un capăt la altul. Între lirismul primei părți și ritmurile spectaculoase care prefigurează ferocitatea de mai târziu din Le sacre du printemps, a existat tot timpul o legătură, un balans care nu a exclus nici violența și nici poezia. A rezultat o interpretare foarte solidă, dar rafinată, care merită ținută minte ca referință pentru viitor, atunci când vom mai asculta la București Pasărea de foc.

Succes uriaș de public, cum era și normal, un succes care ridică nivelul așteptărilor pentru concertul de mâine al aceleiași echipe.

Galerie foto — © Festival Enescu: