În Duminica aceea, 13 Septembrie 2015, ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Bayerische Staatsoper, Dirijor: Sebastian Weigle, Corul Academic Radio, Dirijor: Dan Mihai Goia

Strauss – Elektra (operă în concert)
Solişti: Klitemnestra (mama Elektrei, văduva lui Agamemnon) – Agnes Baltsa (mezzo-soprană), Elektra (fiica lui Agamemnon) – Elena Pankratova (soprană), Chrysothemis (sora Elektrei) – Anne Schwanewilms (soprană), Aegisth (iubitul Klitemnestrei) – Ulrich Reß (tenor), Oreste (fiul lui Agamemnon) – René Pape (bariton), Tutorele lui Oreste – Christoph Stephinger (bass), Confidenta Klitemnestrei – Marzia Marzo (soprană), Însoțitoarea Klitemnestrei – Anna Rajah (soprană), Un tânar servitor – Kevin Conners (tenor), Bătrânul servitor – Christoph Stephinger (bass), O supraveghetoare – Helena Zubanovich (soprană), Prima servitoare – Okka von der Damerau (contralto), A doua servitoare – Angela Brower (soprană), A treia servitoare – Heike Grötzinger (mezzo-soprană), A patra servitoare – Eri Nakamura (soprană), A cincea servitoare – Iris Kupke

Dacă ar fi să îi aduc un elogiu domnului Ioan Holender privind meritele sale ca director artistic al Festivalului Enescu, atunci pe primul loc ar fi programarea unor opere celebre, care nu se prea cântă în România, în stagiunile regulate ale teatrelor de operă. Sau nu se cântă deloc, cum e cazul Tetralogiei lui Wagner. Există un public stabil de cunoscători de operă, care abia așteaptă un titlu ca Elektra, ce nu s-a mai văzut la noi decât prin secolul trecut. Păcat că organizarea Festivalului este foarte conservatoare în general și restrânsă ca buget, în particular în cazul operei, iar aceste lucrări nu sunt prezentate decât în formulă de concert. Or, Elektra se pretează la cele mai nebunești imaginații regizorale. Exemplul cel mai recent este cel al producției finale din cariera lui Patrice Chéreau, care, după premiera de la Aix-en-Provence, face acum turul lumii, la Teatro alla Scala sau Metropolitan.

Despre ceea ce înseamnă mitul Electrei și reflectarea lui în artă, dar și în psihologie (complexul cu același nume), este descurajator de mult de povestit. Pot doar să remarc faptul că, la distanță de nici o săptămână, îi vom avea și pe Freud și pe Jung galvanizând mitologia, în muzica lui Œdipe și Elektra, la București.

Și totuși, Sala Palatului n-a fost deloc plină la una dintre cele mai viscerale opere care s-au scris vreodată. O explicație ar trebui să existe, simpla necunoaștere a publicului larg cu privire la creația lui Richard Strauss nu e suficientă. Pentru mine a fost prima dată când am văzut această operă live. Sigur, vocea unei Birgit Nilsson sau a unei Leonie Rysanek mă bântuie și azi, din înregistrări, dar acum am asistat la o reprezentație fără nici un intermediar. A fost un electroșoc care a durat două ore și așa și trebuia să fie.

Impresia laitmotivului cu care începe opera, continuat apoi în aproape orice rostire a numelui Agamemnon, e una foarte puternică. Îți sună în cap până la sfârșitul vieții. Apoi libretul lui Hugo von Hoffmanstahl, care abundă în detalii îngrozitoare, amplificând acțiunea într-o manieră operatică (unde exagerarea psihologică este normă). Povestea Elektrei, roasă pe dinăuntru de dorința răzbunării morții tatălui ei, Agamemnon, ucis de soția sa, Klitemnestra, împreună cu amantul ei, Aegisth, pentru ca, în final, instrumentul răzbunării să fie fratele ei, Oreste, este terifiantă în sine. Muzica lui Strauss exagerează și mai mult povestea, preluând de la Wagner tratarea mitologiei, dar cu ambiția de a-i duce arta muzicală cu încă o treaptă mai sus ca intensitate, până când orice moralitate a păcatului devine inutilă. Opera este atât de intensă, încât miile de ani de spiritualitate creștină rezumate în ideea de Bine și Rău sunt anulate până la punctul în care ne reîntoarcem la mitologie. Și la un spectator la fel de neajutorat în fața lucrurilor care se întâmplă pe scenă, precum unul din antichitate. Cortina finală (absentă în cazul unei reprezentații în concert, desigur) devine declanșatorul catharsisului, transformat în ovații demente pentru artiști. Puțin mai contează că povestea e mai lungă și se pretează la multe alte discuții și dezbateri morale privind inocența lui Agamemnon (care și-a sacrificat totuși fiica pentru a primi acceptul zeilor să participe la Războiul Troian, de unde se întoarce împreună cu Cassandra, devenită sclava lui sexuală, de la care are doi copii, ceea ce relativizează motivația Klitemnestrei) sau cea a lui Oreste (care devine, totuși, un paricid, probabil singurul păcat capital în credințele grecilor din Antichitate, pentru care va fi acuzat într-un proces penal, foarte interesant în sine, decis doar de pledoaria Atenei în favoarea lui).

Acest univers înspăimântător are nevoie de o lectură simfonică foarte performantă pentru a-și atinge scopul. Iar orchestra operei din München a asigurat-o foarte bine, chiar dacă direcția lui Sebastian Weigle a fost eficientă, dar lipsită de subtilitate în unele momente. În această magmă sonoră amenințătoare, a simfoniei, e necesară o adevărată artă pentru a identifica și a crea trasee astfel încât vocile soliștilor să poată fi auzite. Weigle nu a reușit să găsească toate aceste drumuri, ci doar o mare parte dintre ele. Dacă vocile lui Agnes Baltsa (Klitemnestra) sau René Pape (Oreste) s-au auzit foarte bine, asta s-a întâmplat și pentru că intervențiile lor sunt singulare în această operă, pe când Elena Pankratova (Elektra), fiind prezentă mai tot timpul și fără a avea o voce mai puțin puternică, n-a reușit să se facă auzită mereu la fel de bine. Pankratova a fost însă impresionantă într-un rol în care feminitatea aproape că lipsește (cu excepția dialogului cu Klitemnestra), etalând un timbru vibrant și proiectând cu siguranță o voce care nu se rezuma doar la accente spinto. A fost contrabalansată de Anne Schwanewilms (Crisothemis), a cărei voce lirică a fost uneori depășită de cerințele rolului, dar foarte credibilă ca femeie cu dorințe deloc eroice, de a avea familie și copii. Nu i-au lipsit nici drama și nici implicarea (Orest ist tot!), mai ales în momentele de intensitate.

Agnes Baltsa a fost însă o revelație. Sigur, vocea de altădată nu mai e (are totuși peste 70 de ani), dar există încă substanță în timbrul ei, sunetele grave din piept au fost tulburătoare. O prezență greu de uitat, cu o coafură à la Cruella de Vil, dar o adevărată bête de scène, jucând perfect personajul bântuit de angoase și de insomnii, trimițând involuntar la imaginea unei Lady Macbeth consumate de vârstă și de blesteme. Tot din seria aparițiilor fulminante, dar de data aceasta prin voce, a fost René Pape, impecabil ca stil, cu un timbru iradiind muzicalitate, și o interpretare demnă a unui rol mic, dar esențial, cel al lui Oreste (Richard Strauss a scris o operă despre femei, în primul rând).

De altfel toată distribuția a fost excelentă, adusă integral de la Bayerische Oper, în care până și cele mai mici roluri erau luxuriant servite. Un exemplu: Eri Nakamura în rolul unei servitoare, a patra, o soprană lirică al cărei calibru a adus-o la Covent Garden ca Liù din Turandot acum aproape un an de zile.

O notă specială pentru Corul Academic Radio, sau mai precis pentru o parte din el, excelent, ba chiar impresionant prin forță și impact sonor. Scena uciderii Klitemnestrei a fost atât de reușită, încât, în momentul în care se auzeau urletele agoniei, am întors instinctiv capul spre loja oficială a Sălii Palatului, sperând să mai văd o dată eșarfa roșie, infinită, a sângelui din montarea genială a lui Andrei Șerban cu piesa lui Euripide din Trilogia Antică. Semnificația acestei Săli a Palatului ar fi putut fi exploatată poate mai mult decât a făcut-o un simplu concert. Să ne aducem aminte de Parsifal-ul lui Christian Badea de la Ateneu de acum câteva luni. Dar chiar și așa, Elektra tot te poate țintui în fotoliu, îngrozindu-te.

Urmează o săptămână în care opera va fi vedetă, nu mai puțin de patru titluri fiind prezentate în zilele următoare: Wozzeck, Ulise, Poppea și Œdipe, extremele creației lirice, de la Monteverdi până la Alban Berg, trecând prin modernismul singular al lui Enescu. Un regal surprinzător, pe care îl aștept cu nerăbdare.