Publicată de Editura Operei Naționale București, cartea Festivalul „George Enescu” în era Holender a fost lansată pe 4 Septembrie 2015, la Ateneul Român, a doua zi după concertul lui Sir Simon Rattle cu Berliner Philharmoniker, la începutul festivalului, dar într-un moment de apogeu al tensiunilor din cadrul managementului bienalei Enescu. N-a fost multă lume la această lansare, dar a fost multă iubire pentru Ioan Holender, fie și numai prin faptul că alături de el au stat toți autorii volumului (cu excepția domnului Livius Ciocârlie, suferind) dar și ministrul culturii, pe lângă prieteni și jurnaliști invitați.

Termenul de carte poate părea puțin exagerat, cele 141 de pagini din volumul luxos tipărit pe hârtie velină, cartonat și supra-copertat, conținând texte semnate de șase autori.

Cel mai important este, desigur, primul, „Privesc în trecut ca să văd viitorul”, semnat de Ioan Holender, de 32 de pagini, un text memorialistic despre experiențele domniei sale ca director onorific și apoi artistic al Festivalului „George Enescu”. Ioan Holender nu este un scriitor de talent, nici verva și nici metafora nu-i sunt foarte la îndemână pe hârtie. Dar asta nu are importanță aproape deloc, pentru că are ce povesti, biografia lui, chiar și după despărțirea de Wiener Staatsoper, după 19 ani de directorat, fiind fabuloasă: consilier artistic al Metropolitan Opera din New York, sau al Operelor din Budapesta și Tokyo, realizatorul unei emisiuni culturale la Servus TV din Austria etc. Pentru un meloman, atribuțiile lui Ioan Holender (mai ales în perioada vieneză) sunt un dream job, una dintre activitățile sale cele mai importante fiind aceea de a urmări cât mai multe premiere muzicale (de operă în mod special), fie că este vorba despre debutul unui artist într-un anumit rol sau de o producție nouă.

Prezența mea constantă la premierele și spectacolele din Europa, precum și la cele din New York sau Chicago, era indispensabilă pentru a ști mereu și nemijlocit cum arată prestațiile reale ale cântăreților, dirijorilor și regizorilor – deveniți din ce în ce mai importanți pentru teatrul muzical.

Dar asta este o observație de meloman, pe care nu m-am putut abține să o fac. Capitolul este mult mai interesant prin lipsa de menajamente a comentariilor pe care le face Ioan Holender, de o franchețe care îți taie respirația, dar, în același timp, fără a urmări să jignească pe cineva și fără să iasă din limitele bunului simț. Această abordare directă a unor episoade care le-ar putea părea multora ca fiind delicate (de exemplu, forfaitul lui Bertrand de Billy de la Enescu 2013, sau cel al Angelei Gheorghiu de la ediția din 2007) nu urmărește picanteria sau scandalul, ci doar explicarea unor principii pe baza cărora s-au luat diferite decizii dificile. Pe de altă parte, textul este confesiunea unui om ajuns la vârsta de 80 de ani, care nu se teme (nu că s-ar fi temut prea tare nici până acum) că ar putea pierde ceva fiind brutal de sincer. Toată această retorică percutantă face ca textul să fie citit cu lăcomie și, odată ajuns la finalul lui, să producă frustrare cititorului pentru că nu e mai lung (sau chiar mult mai lung). Holender nu se sfiește să califice drept „cam monotonă” direcția lui Christoph Eschenbach din Concertul pentru vioară de Max Bruch (solist Pinchas Zuckermann) din 2007, producția lui Petrică Ionescu pentru Œdipe ca „enervantă, costisitoare și superficială”, să deplângă eșecul recuperării poetului Paul Celan în cultura românească sau să îi facă un portret necruțător dar corect Angelei Gheorghiu. Exemplele pot continua cu exhibarea lipsei de commitment a clasei politice față de bugetul festivalului, sau cu neuitarea „eternelor sandvișuri uscate”, o adevărată emblemă a comunismului RAAPPS. În același timp, explicațiile privind deciziile luate sunt, așa cum am spus mai devreme, bazate pe principii clare, conform cărora cheltuirea banului public trebuie să se facă responsabil, astfel că argumentele sale devin imbatabile pentru explicarea onorariilor mai mici plătite de festival orchestrelor românești, corespunzător cotei internaționale reduse a acestora, sau pentru desființarea concursului de canto din cauză că juriul ajunsese să fie la fel de mare cât numărul de participanți. Un om care nu idealizează trecutul și nu ezită să observe când nostalgia devine o piedică, Ioan Holender ne arată, de fapt, ce înseamnă să fii un adevărat director de instituție muzicală și cât de mare este diferența între ceea ce trebuie făcut și ceea ce se face pe la noi. Asta nu înseamnă că tot ce spune domnia sa devine automat axiomă, subiectivitatea ocupând un loc destul de important. De exemplu, ansamblul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” este catalogat drept „ambițios și concentrat”, triumfând în concertul cu Gurre-Lieder de Schoenberg din 2013, deși, câteva pagini mai încolo, „nivelul orchestrei scade continuu” și „a reușit să-și autodistrugă renumele” doar pentru că favoritul domniei sale, dirijorul Cristian Mandeal, a fost nevoit să plece de la conducerea ei. Dar până și această lipsă de fair-play este explicabilă prin însuși faptul că directorul de operă și sindicatele sunt mereu într-o relație antagonică, fiecare cu dreptatea sa. De fapt, aceste pasaje arată doar perspectiva managerului, pe care nimeni nu-l poate obliga să îmbrățișeze cauza sindicală.

Densitatea scrisului lui Ioan Holender, care nu-și permite nici o reverie poetică, este principalul motiv pentru care această carte merită cumpărată și citită.

Prin contrast, capitolele semnate de Livius Ciocârlie și Emil Hurezeanu debordează de talent scriitoricesc, chiar dacă ele sunt mai mult niște omagii pentru Ioan Holender decât niște eseuri despre Festivalul Enescu.

„Holi”, textul lui Livius Ciocârlie, este de o tandrețe emoționantă, pe care ironia cu care își tachinează prietenul din copilărie nu o poate disimula, ci dimpotrivă, o sporește:

Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărțirea forțată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească („De unde ai scos tu că am nas ca ciocul de porumbel, și asta n-ar fi nimic, da’ și că mă băteai la tenis!?”), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor ’90, când a sunat la poartă și, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: „Ieși afară, Ciocus, că-s io, Holi”, de parcă nu trecuseră treizeci și cinci de ani.

Emil Hurezeanu, în secțiunea lui, „Holismus”, copleșește de rafinament lingvistic și erudiție, cu atât mai mult cu cât el nu este un spectator frecvent al sălilor de concerte, dar asta nu-l împiedică să îi facă un portret extraordinar lui Ioan Holender:

Revenit peste ani la Timișoara ca ilustru fiu risipitor, Holender îl întâlnește pe fostul tartor comunist mic, dar afurisit, Sebeșan. Jucase un rol determinant în proscrierea studentului de la Politehnică. (în urma unui discurs în cantina studențească, după Budapesta 1956, n.n.) Sebeșan îi cere iertare pentru trecut. Holender îl privește mai atent și observă că îi lipsește o mână. „— Ce-ai pățit, măi Sebeșene? — Păi, m-au prins comuniștii că fusesem în tinerețe țărănist, m-au arestat și m-au torturat în închisoare. Așa mi-am pierdut mâna.” Holender realizează grozăvia oamenilor sub vremi, fie ei buni sau răi. În timp ce povestește, ochii i se umplu de lacrimi. Îmi face semn cu mâna, spunând: „Asta n-o dai în film, așteaptă să-mi treacă.” Am dat-o. Încă nu i-a trecut, din fericire.

Ioana Marghita semnează un capitol despre istoria Festivalului „George Enescu”, care ar putea fi punctul de plecare al unei cărți cu acest subiect, trecând în revistă nu atât un meniu îmbelșugat și scump al vedetelor și concertelor din festival, cât mai ales contextul și evoluția lui. De la motivațiile propagandistice și defensive ale lui Petru Groza în fața criticilor venite de din Occident față de stalinizarea culturală a României, care au condus la înființarea festivalului, trecând prin izolarea și austeritatea național-comunismului de pe vremea lui Ceaușescu și încheind cu apogeul ultimelor ediții, Ioana Marghita survolează, ca într-un scenariu de film documentar, drumul de peste cincizeci de ani al unui mare eveniment cultural românesc. E un text pe care mai ales cei care sunt la primele contacte cu festivalul ar trebui să-l citească neapărat.

Dan Dediu experimentează terminologii aparent incongruente cu ideea de festival de muzică clasică, ceea ce este absolut normal la un compozitor contemporan (chiar cel mai important  din România). Cavaleri Jedi, ikebana, lifestyle sau Gesamtkunstwerk etc. sunt pretexte pentru o analiză foarte serioasă a organizării festivalului dar și a concursului, de la ediția din 2009 și până azi, având ca efect o radiografie, cea a unui succes scanat, cartografiat, catalogat, demonstrat ca într-o geometrie euclidiană.

Sever Voinescu încheie volumul cu un eseu despre Festivalul „George Enescu”, o jonglerie intelectuală în care Orașul (un obiect etern al fascinației filosofice) și Muzica se intersectează prin oameni și prin comportamente, rezervând ultimele trei pagini unui elogiu adus lui Ioan Holender ca „vinovat” al ultimei transformări a festivalului, cea de la un eveniment cultural la o instituție.

În aceste condiții, ceea ce părea mai degrabă o colecție de schițe, puțin cam scumpă în raport cu dimensiunile volumului, se dovedește a fi o lectură surprinzător de consistentă și comentabilă la orice nivel de cunoaștere sau de experiență a cititorului în raport cu Festivalul „George Enescu”. Nu este un facil laudatio de 141 de pagini, deși reverența nu lipsește, și nici nu ar avea de ce să lipsească, ci este un eseu maximalizat la 141 de pagini, cu atât mai interesant cu cât cuprinde șase perspective, diferite ca abordare, dar convergente, asupra aceluiași fenomen românesc al bienalului „Enescu”. Dincolo de acest volum se poate construi, pentru că nimic nu rămâne blocat în eternitate în ceea ce privește un diamant cu o densitate enormă de aproape o sută  de concerte, așa cum s-a instituționalizat festivalul. Dacă se poate vorbi despre o „eră Holender”, continuarea ar trebui să fie o schimbare, care să extindă peste cultura românească mai mult din strălucirea acestui diamant păzit cu orgoliu dar și cu realism de către fostul director al Wiener Staastoper. Și poate că această schimbare, în fapt o adaptare la secolul XXI muzical, ar putea fi începută chiar de Ioan Holender. Și ar fi, în acest caz, o adevărată apoteoză a epocii lui.

Cartea se poate procura de la sediul ONB, așa că, atunci când veți mai merge la un spectacol, după deschiderea stagiunii, e bine să aveți 49 de lei pe care îi puteți cheltui cu folos, cumpărând-o.