Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi)


Festivalul „George Enescu” s-a încheiat de aproape o săptămână. A fost o ediție bună, ca de obicei. Ar fi putut, la fel de bine, să fie denumit Festivalul „Dmitri Șostakovici” pentru simplul motiv că au fost programate 20 de lucrări ale compozitorului sovietic, față de 22 ale lui George Enescu. Dintre compozițiile de anvergură au fost patru simfonii de Șostakovici, mari toate și celebre (4, 5, 7, 10), față de numai două de Enescu (3 și 4), plus Œdipe. Ar fi fost foarte interesant dacă am fi avut parte și de opera Lady Macbeth din districtul Mtnesk măcar în versiune de concert – ar fi adus tușa finală a unui tablou contrastant al muzicii secolului XX. Din păcate, nu toate simfoniiile lui Șostakovici au fost interpretate memorabil, ci doar Simfonia Nr. 4, în rest, am putut asculta, în stagiunile bucureștene ale ultimilor ani, o Simfonie Nr. 5 cu Christian Badea la Ateneu, de-a dreptul extraordinară, și o Simfonie Nr. 7 cu Tiberiu Soare, la Sala Radio, de o violență dureroasă, ambii în fruntea unor orchestre care nu sunt de nivelul lui Concertgebouw sau Sankt Petersburg. De aici poate rezulta o concluzie interesantă: în cazul lui Șostakovici nu este vorba de un idiom muzical rusesc, inimitabil, care cere neapărat o orchestră rusească (o dovadă fiind concertul destul de slab al lui Temirkanov cu Simfonia Nr. 10). Mai degrabă este vorba de un limbaj muzical comun țărilor din Europa de Est, al unor orchestre care pot intui mai exact nuanța suferinței sau a grotescului din totalitarismul comunist. Sau poate că e vorba doar de un surprinzător efect pozitiv al unei mentalități mai degrabă rele, dobândită în comunism, de care nu am scăpat încă.

Într-o primă fază, n-am vrut să scriu un articol care să rezume experiențele de la acest Enescu 2015, chiar dacă se obișnuiește (am făcut-o și eu, în 2013). M-am răzgândit pentru că modul de desfășurare al festivalului, respectiv multe zeci de concerte, concentrate în trei sau patru săptămâni, o dată la doi ani, afectează percepția spectatorului. Am observat la mai multă lume că după o primă săptămână, în care entuziasmul este la cote foarte mari, odată ce se instalează oboseala, pe măsură ce ne apropiem de finalul bienalei, impresiile devin din ce în ce mai critice. Nici eu nu cred că am reușit să calibrez corect articolele pe care le-am scris pe blog,  astfel încât să pot spune că am folosit aceeași unitate de măsură de la prima la ultima zi. Așadar, urmează trei topuri.

Top 5 cele mai bune concerte

  1. Berliner Philharmoniker/ Sir Simon Rattle – Din punct de vedere tehnic a fost perfect. Șostakovici a fost exact ce trebuia. Cine afirmă că nu ar fi avut feeling rusesc se înșală, cel mai probabil nefiindu-le cunoscută prea bine Simfonia Nr. 4. Variațiunile lui Britten au fost delicioase.
  2. Wozzeck – Cea mai mare și mai frumoasă surpriză a festivalului. Orchestra Filarmonicii „George Enescu” a devenit foarte sigură pe ea în repertoriul de operă. După un Parsifal de senzație la Ateneu, al cărui artizan a fost tot Christian Badea, cu care au ajuns în presa muzicală internațională, Leo Hussain reușește și el să catalizeze această conectare la repertoriul liric, și nu orice: Wagner și Berg, nemaivăzuți în România. Toți au fost un suport foarte solid pentru o distribuție superbă, cu Michael Volle și Evelyn Herlitzius deliranți.
  3. Piotr Anderszewski – Pur și simplu. Un Bach extras din puritatea stilistică a unui Enescu (chiar dacă la vioară) sau Lipatti și dus mai departe, cu sonorități greu de egalat, cu atmosferă din altă lume. Deloc întâmplător, la două zile după concertul său de la Ateneu, discul lui Anderszewski cu Suitele engleze de J.S. Bach era premiat de revista britanică Gramophone, ca fiind cel mai bun dintre recitalurile pianistice înregistrate ale anului 2015.
  4. Catone in Utica – Dacă regula care guverna premierele de operă ale ultimului secol era ca România să prezinte o operă la cel puțin două decenii distanță de la creația ei (Œdipe –  22 de ani, Wozzeck – 90 de ani, Moses und Aron – încă așteaptă, după 83 de ani), iată că opera lui Leonardo Vinci lovește Europa, dar și țara noastră în același an. Un foc de artificii contratenorale de patru ore, care au trecut ca un vis.
  5. Anja Harteros – pentru Malven, liedul ascuns vreme de o jumătate de secol, dar mai ales pentru rafinamentul incomparabil al unei interpretări cum nu suntem deloc obișnuiți, restituind adevărata estetică a liedului. Dar și pentru o emoție personală de la repetiții.

Cinci alegeri dintr-un total de treizeci și trei de concerte la care am asistat este o rație bună, chiar dacă nedreaptă. Dar topurile nu sunt menite să facă dreptate, ci să reafirme subiectivitatea. Cinci alegeri dureroase, care lasă pe dinafară bijuterii de 24 de karate, cum ar fi Cvartetul Belcea sau pe surorile Nemțanu (să alegi între ele și Anderszewski a fost o agonie) și lista poate fi mult mai lungă, dar mă opresc aici, nedrept.

Top 5 dezamăgiri

  1. Anne Sophie Mutter – Pentru incapacitatea de a se reinventa, așa cum Viktoria Mullova a reușit cu brio. Dar și pentru capacitatea de a găsi noi modalități de a-i trăda pe Bach și pe Vivaldi, de data aceasta conștient și intenționat, spre deosebire de tinerețe. Ar fi fost o prezență ideală pentru Piața Festivalului.
  2. Yuri Temirkanov – Un dirijor legendar care îmbătrânește prea uman. Ar fi trebuit să ne facă să medităm ca un Philip II din Don Carlo, asistând la levitația unui maestru ajuns la vârsta la care filosofia devine viața de zi cu zi. În locul levitației am primit un veberabil domn care părea pierdut uneori în muzică, al cărui singur reper era partitura de care se agăța cu disperare.
  3. Ion Marin – Un spectacol coregrafic de un gust foarte îndoielnic, profitând cu aplomb de calitatea unei orchestre superbe, care și-a făcut treaba cam singură. Ar fi putut da foc Sălii Palatului. A preferat ședința foto pentru o implauzibilă efigie.
  4. Orchestra Națională Radio –  A ratat să-și depășească condiția, deși a reușit s-o facă în alte dăți. Un Mahler aproape de catastrofă în primele minute ale concertului cu Simfonia Nr. 8, din fericire evitată.
  5. Eroica – Pentru o dată am fost martorul unui Beethoven letargic, de necrezut pentru nivelul lui Michael Thilson Thomas și al Orchestrei Simfonice din San Francisco. Nu i-am nominalizat pe artiști ca dezamăgire în sine, datorită lui Absolute Jest, compoziția lui John Adams, care a  fost la polul opus lui Beethoven (din care cita), adică entuziasmantă.

O mențiune specială, ex-æquo, merită, la capitolul dezamăgiri și Conducerea Festivalului „George Enescu” – pentru eșecul în a stabili un plan de succesiune pentru funcția de director artistic, pentru care nu s-au putut defini nici măcar obiectivele și principiile de selecție. E adevărat că, în imobilismul lui organizatoric, acest eșec a fost mai puțin vizibil, căci așteptările de la ediția următoare sunt pentru un festival identic cu cel de anul acesta. Era o ocazie pentru a fi dezbătută o viziune pe termen mai lung, care s-a ratat. La toate acestea se adaugă și un nou eșec în a restabili o acustică acceptabilă pentru Sala Palatului, dar și lipsa spectatorilor de la multe concerte programate în miez de noapte la Ateneu, care altfel ar fi trebuit să atragă multă lume.

Pe lângă acestea, au fost o serie de concerte pe care le-am boicotat:

Top 5 boicoturi

  1. Mădălin Voicu – pentru lipsa de pudoare a programării unui senator PSD, doar pentru calitatea sa de senator PSD. O orchestră care nu există în realitate și un dirijor care n-a existat niciodată, cauționați vinovat de prezența unui solist care merita un tratament mai bun, Stefan Tarara.
  2. Horia Andreescu și Cristian Mandeal – pentru eșecul lor în a deveni replicile românești ale lui Valery Gergiev, din generația căruia fac parte și cu a cărui carieră de reformator al unor instituții muzicale din ultimii ani ai comunismului au semănat doar până în primii ani de după 1989. Și-au pierdut suflul mult prea repede, acum cantonându-se la adăpostul unor alibiuri mahleriene care nu conving pe nimeni.
  3. Andrei Licareț – pentru că nu avea ce să caute la miezul nopții la Ateneu, ba chiar într-o sesiune special creată pentru el, într-o joi, ci doar în Piața Festivalului, unde au evoluat artiști mai buni decât el.
  4. Orchestra Română de Tineret – pentru că este un exemplu de cum NU se construiește o orchestră de tineret. În nici un caz ca un vehicol pentru relansarea carierei unui dirijor de 70 de ani, oricât de tânăr ar fi spiritul acestuia. Sau pentru promovarea funciară a fondatorului orchestrei.
  5. David Garrett – pentru că sunt taliban când vine vorba de muzică clasică și am considerat că locul lui era tot în Piața Festivalului, tot așa cum la Milano n-a cântat la vioară la Scala ci în Piața Domului, chiar dacă a fost acompaniat de orchestra teatrului de operă. Cu atât mai mult cu cât m-am înșelat oarecum, concertul lui de la Enescu fiind unul bun.

5 comentarii la “Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi)

  1. despredemnitate
    Septembrie 25, 2015

    Kim Jong-un cu ochii în lacrimi, asta da, e o imagine care merita văzută. Cu atât mai mult cu cât a fost la concertul lui Anja Harteros 🙂

    Concertgebouw a cântat Simfonia Nr.7 de Șostakovici, nu Nr.5, dar cred că e un typo, nu o eroare din neștiință. Corectez eu?

    Altfel, mulțumesc pentru feed-back!

    Apreciază

  2. despredemnitate
    Septembrie 26, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  3. yigruzeltil
    Septembrie 29, 2015

    Este lăudabil faptul că programul de la Enescu se „modernizează” de la an la an, mai puțin lăudabilă „ghetto”-izarea compozitorilor contemporani și gafele organizatorice: este o lipsă de profesionalism inadmisibilă în a nu le permite tuturor membrilor străini ai unui ansamblu (mă refer la Hyperion) să ajungă la București. Desigur, nu s-au stârnit și nici nu se vor stârni reacții prea vizibile…

    Apreciază

  4. Pingback: Topul „Despre Opera”: Cele mai frumoase momente ale anului 2016 | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 25, 2015 de în Cronica, Festival Enescu 2015, Muzica, Nou și interesant, Pamflet şi etichetată , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: