Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

El Sistema – Călătorie în Utopia


O orchestră formată din muzicieni tineri, de până în 30 de ani, acordă un bis la finalul unui concert. Sunt îmbrăcaţi cu haine colorate şi fiecare instrumentist se ridică în picioare atunci când vine rândul momentului său solistic din muzica unei polci. Publicul e în delir. Tinereţea va cuceri întotdeauna.

Este o imagine tipică a unei orchestre de tineret, întâlnită şi în România, dar care a devenit iconică în 2008, când Gustavo Dudamel şi Orchestra de tineret Simon Bolivar au fost invitaţi la Festivalul de la Salzburg. În acelaşi an, violoncelistul Marin Cazacu înfiinţa Orchestra Română de Tineret.

Dar asemănările se opresc aici. Orchestra lui Gustavo Dudamel este produsul unui program naţional din Venezuela care vizează cu totul alte obiective decât cele de la Bucureşti. Venezuela este o ţară cu o populaţie de 30 de milioane de locuitori care, după boom-ul descoperirii unor importante zăcăminte de petrol, a cunoscut o criză prelungită, odată ce cotaţiile bursiere au scăzut, la începutul anilor ’80. Economia a intrat în criză şi se află de multă vreme într-o perioadă de tranziţie. Criminalitatea juvenilă a atins cotele cele mai mari din America de Sud. Puterea a fost cucerită de Hugo Chavez – un preşedinte autocrat, prosperitatea a fost împărţită inechitabil, presa s-a mogulizat, corupţia a devenit endemică, opoziţia democratică a fost mereu fărâmiţată. Pentru a integra tinerii în societate, Venezuela a ales o altă cale decât cea a construirii de săli de sport, cum s-a făcut în România. A urmat calea muzicii, pe rând factor de coeziune în jurul unor valori universale, dar şi terapie, sau educaţie pur şi simplu. Se spune că un copil care a ţinut în mână o vioară nu va ţine niciodată în mână un pistol. Ţelul final al El Sistema, căci aşa se numeşte acest program naţional, nu a fost acela de a crea o orchestră de succes internaţional, acesta a fost un rezultat secundar, neluat în calculele iniţiale. Dar Simon Bolivar a devenit ambasadorul lui El Sistema în lume şi azi, multe ţări încearcă să-l replice.

De ce nu şi la noi?

Avem o ţară cu economie revenită în deriva tranziţiei după criza care a urmat boom-ului imobiliar, problemele noastre nu sunt atât de acute precum cele ale Venezuelei, dar sunt din acelaşi domeniu. Corupţie, instabilitate economică, dar mai ales o bombă cu ceas, cea a copiilor emigranţilor români, rămaşi acasă singuri, sau în grija rudelor, copii al căror viitor nu este deloc încurajator: îşi doresc să-şi urmeze părinţii, integrarea în societatea românească e dură, sunt vulnerabili în faţa tentaţiilor interlope etc. Clasa politică nu pare să aibă soluţii, cel mult sesizează problema în modul superficial şi prostesc în care a făcut-o un Ioan Rus. Oportunităţi există, căci un program de tipul El Sistema ar însemna o utilizare mult mai inteligentă a fondurilor POSDRU, viitoare POCU, iar Preşedenţia României, reprezentată de fostul primar al unei capitale culturale europene, este încă în căutarea unui proiect cultural emblematic. În acelaşi timp, lipsa de strategie a personalităţilor muzicale din România (culminând cu eşecul găsirii unui director artistic pentru cel mai important eveniment cultural al ţării, Festivalul Enescu) şi-ar putea găsi un remediu într-un asemenea program. Un program care ar putea injecta viaţă într-un sistem educaţional ale cărui singure repere sunt principiile fondatoare ale lui Spiru Haret şi care nu reuşeşte să se reformeze de zeci de ani, mizând totul pe informatizarea fără nici un obiectiv clar. Societatea civilă ar putea să-şi canalizeze o parte dintre energiile care debordează până la blocaj în ecologie şi protecţia câinilor vagabonzi.

Ce mai aşteptăm?

Despre ce înseamnă El Sistema puteți afla citind o întreagă serie de articole pline de informații sintetice, la care veți ajunge după o simplă căutare pe Google. Vă propun însă un reportaj realizat de muzicologul francez Vincent Agrech pentru revista „Diapason” din Decembrie 2014: El Sistema: Călătorie în Utopia, pe care-l puteți citi, în traducere, pe blogul Despre Opera.

Reportaj

Acum exact patru decenii, José Antonio Abreu punea bazele a ceea ce urma să devină cel mai vast program de educație muzicală din lume: El Sistema. Azi, în Venezuela, nu există nici un copil care să nu fi fost sensibilizat la exercițiul colectiv prin această extraordinară rețea de coruri și orchestre care acoperă toată țara. Mai multe formații de nivelul excelenței, printre care Orchestra Simon Bolivar, care l-a scos la iveală pe dirijorul minune Gustavo Dudamel, fac înconjurul planetei răspândind vestea bună despre acest miracol artistic care este, în același timp, un instrument fantastic de promovare socială. Dar în acest colț de lume ros de nenumărate probleme politice și economice, viitorul nu este neapărat roz pentru această utopie devenită realitate. Salvarea pentru Sistema va veni, oare, din internaționalizare? Călătorie în inima unei societăți care trăiește, crește, se opune, rezistă, visează… în muzică.

De Vincent Agrech

El Sistema Cover

El Sistema: Călătorie în Utopia

Guarenas, suburbie modestă de la periferia marelui oraș Caracas. În Venezuela, o suburbie modestă înseamnă un centru eteroclit și ghetouri situate pe colinele din jur. Amestecul de cărămizi de beton colorate dă naștere unor imagini cubiste care, o spun cu rușine, mi se par mai degrabă frumoase. Căci pentru localnici, o suburbie modestă este, de asemenea, un loc al penuriei. Unde adolescenții sunt uciși pe stradă de membrii bandelor, care le promit iluzia unui viitor mai bun cu prețul unui cocktail ucigaș: piață neagră, furturi, trafic de droguri și de oameni. Alături de Honduras, Venezuela deține recordul la nivelul de criminalitate din țările „în regim de pace”, iar Caracas este considerat cel mai violent oraș din lume. Nucleul din Guarenas a crescut cărămidă cu cărămidă, iar clădirea lipsită de orice lux este bine întreținută. Directorul, Andres Gonzales, are treizeci de ani și este de o relaxare elegantă. Își cere scuze în timp ce face onorurile: „O să mai dăm o mână de vopsea după ce trece sezonul ploilor. Apa se infiltrează peste tot, iar sala de repetiții de la nivelul străzii se transformă în piscină… Dar suntem mândri de ce am reușit să facem cu sala de la etaj!”. Poate să se laude. Amortizoare sonore pe pereți, lădițe din lemn recuperate și agățate de tavan pentru a îmbunătăți reverberația, sistem de iluminare generos: model de auditoriu la scară redusă! Când intrăm, o sută de copii se ridică brusc. Tăcuți, dar zâmbitori, mândri și amuzați la vederea unui vizitator de la capătul lumii. Ca peste tot în America Latină, au o ținută simplă dar îngrijită, care reprezintă onoarea oamenilor modești – unii dintre ei mă duc cu gândul la clasa de mijloc. Majoritatea au între zece și cincisprezece ani și sunt rezultatul unui metisaj armonios între europeni, africani și indieni. Toată orchestra este prezentă – nu lipsește nici un trianglu, nici o piculină.

Tânărul maestro ridică brațul și roiul atacă, dintr-o suflare, ultima mișcare din Simfonia nr. 4 de Ceaikovski. Sunetul este cel ce poate fi produs după cinci ani de studiu pe instrumente de proastă calitate: precizia și dexteritatea lasă mult de dorit. Dar disciplina de ansamblu, energia canalizată, precizia dinamicilor mă lasă cu gura căscată. Și în plus, această atenție, această intensitate a privirilor, această calitate a ascultării colective.

Andres mă invită deja să merg în celelalte studiouri. La etajul inferior, corul, compus din douăzeci de adolescenți, repetă cântece tradiționale. Un grup de tineri de toate vârstele exersează folclorul câmpiilor llanos, cu percuții și ghitare. Iar în sala de jos, având în vedere că nu plouă, se află orchestra începătorilor (șaizeci de copii între șase și doisprezece ani), care repetă Mozart. Înainte de buchetul final: ne întoarcem în studioul principal pentru Simfonia nr. 5, de Mahler, cu orchestra „celor mari” (care abia au împlinit cincisprezece ani).

Am văzut atât de des aceste imagini în filme promoționale pentru El Sistema, încât inima îmi bate mai repede și nu-mi vine să-mi cred ochilor. Rusia țaristă și apoi sovietică punea să se construiască sate din mucava pe câmpii și îmbrăca țăranii cu haine de împrumut pentru a-i convinge pe turiștii străini că totul era bine: ce n-ar face Venezuela ca să lase o impresie bună? Trebuie să vorbesc cu acești muzicieni tineri. Dina, cincisprezece ani, șef de partidă al viorilor secunde, și Alan, treisprezece ani, prim violoncel, îmi răspund fără afectare.

„La doi ani, am intrat în grupul celor mai mici din nucleu”, explică adolescentul. „Ne puneau să descoperim ritmul, apoi melodia, după care ne dădeau instrumente false, din carton, ca să vedem care ni se potrivește cel mai bine – era ceea ce numim orchestra de hârtie. La șase ani, când am primit prima mea vioară adevărată, știam deja destul de clar cum să o țin, ce sunete scoate, cum cântă. Lucrăm mai mult împreună, ca o orchestră, dar există și cursuri în grupuri mai mici, sau cursuri individuale pentru fiecare instrument și, evident, cursuri de solfegiu.”

„În Venezuela mergem la școală doar dimineața”, precizează băiatul. „După-amiezele sunt libere pentru a veni la nucleu. Sâmbătă, putem sta aici toată ziua, la fel și duminica, exceptând zilele când părinții noștri vor să stăm cu ei. Dar pentru ei este bine să știe că suntem aici cât ei sunt la muncă. El Sistema ne protejează de pericolele lenei. Eu fac aproape treizeci de ore de muzică pe săptămână, în care intră repetițiile personale și cursurile colective. Nu mai rămâne timp pentru socializare în afara școlii, dar creștem între prieteni care împărtășesc aceeași pasiune. Tata cântă muzică populară, dar eu sunt primul din familia mea care a venit să studieze aici. Vreau să devin violoncelist profesionist și să călătoresc în toată lumea.”

Pe lângă cele 800 de orchestre de tineri existente în toată țara, El Sistema aduce muzica și în maternități și spitale.

Eduardo (12 ani), trompetist

Părinții și fratele meu mai mic sunt și ei în El Sistema – tata coordonează nucleul din La Rinconada. Am început lecțiile de canto la doi ani, la patru ani citeam deja notele. La șapte ani am ales trompeta, pentru că îmi plăcea sunetul ei. Studiez în fiecare după-amiază, plus sâmbăta și duminica. Uneori, mi-ar plăcea să fac mai puțină muzică și să merg să joc fotbal! Totuși, muzica este cel mai important lucru pentru mine, cel care mă face cel mai fericit. Mai ales când cânt cu orchestra, cu prietenii mei! Cea mai frumoasă amintire este turneul pe care l-am făcut la Salzburg. O experiență minunată! Toată lumea ne aplauda, muzicienii austrieci veneau să ne încurajeze, să ne dea sfaturi. Și mi-a plăcut atât de tare orașul vechi! Viitorul? Visez să ajung instrumentist în orchestra Simon Bolivar, să călătoresc, să descopăr alte culturi și alte țări. Și, într-o zi, să dirijez. În special Simfonia nr. 9, de Mahler!

Zi după zi, suburbie după suburbie și nucleu după nucleu, zeci de copii vor aduce argumente contra lipsei mele de încredere, creionând, prin repetiții, concerte și cuvinte (vezi fragmentele reproduse), câteva trăsături comune și câteva tipologii principale. În comun, starea de spirit: spontaneitate combinată cu sobrietate, fără timiditate, dar ascultându-i pe ceilalți. În plus, un vocabular de o maturitate surprinzătoare pentru vârsta lor, ce reia cuvintele adulților dar le folosește cu sensul potrivit. În mijlocul acestui melting-pot muzical, sfârșim prin a-i distinge pe cei înscriși primii, foarte de mici, de un prieten care auzise de El Sistema, și, pe de altă parte, pe cei care sunt, cumva, la a doua generație – părinții lor s-au cunoscut aici și regăsim acum toată familia. În mod paradoxal, diferențele de clasă socială sunt mai puțin sensibile decât acest factor familial.

Viorile împotriva armelor

„Majoritatea părinților își înscriu copiii ca să îi protejeze de violență și pentru că învățământul este gratuit, la fel ca și instrumentul care le este oferit, ca să lucreze pe el”, continuă Andres. „Trebuie să înțelegeți că nu muzica este motivația principală. Așa cum explică maestrul Abreu, muzica joacă un rol de incluziune socială. Foarte rapid, familia înțelege în ce măsură această activitate influențează pozitiv personalitatea copilului: capacitatea lui de concentrare, memoria, rapiditatea intelectuală, relația cu ceilalți. Amestecul cu elevi proveniți din medii mai favorizate, sau cu alții, în ale cărora familii El Sistema ocupă un loc important în viața familială, conferă muzicii un rol puternic de omogenizare culturală. Atunci constatăm un efect care se produce asupra întregului cămin. Se înscriu grupuri întregi de frați și surori, părinții vin să facă voluntariat. Și, cu gustări și sesiuni de bricolaj, nucleul devine un loc de viață comunitară. Desigur, subvențiile de stat sunt indispensabile, dar o parte importantă a economiei noastre este non-profit. Astfel, clasele de începători pentru cei mai mici sunt adeseori asigurate de elevii mai mari, de cincisprezece ani, care își plătesc astfel un fel de datorie morală pentru gratuitatea propriilor cursuri.”

Această implicare entuziastă a familiilor este evidentă câteva zile mai târziu, cu ocazia serbării de sfârșit de an ce are loc la nucleele din statul Vargas. Ambianță de petrecere pe un teren viran la malul mării, în timp ce soarele apune în spatele orizontului Caraibelor. Coruri, fanfare, ansambluri de percuție și orchestre de coarde (medie de vârstă: între nouă și doisprezece ani) se agită într-un shaker de râsete, un cocktail de ritmuri latino și arii clasice. Ni se explică faptul că anul viitor va începe construcția unui nou auditoriu. Deoarece nucleele din Vargas s-au înmulțit, iar acest elan a convins autoritățile să le ofere un sediu demn de acest nume. De altfel, iată că la microfon este acum soția guvernatorului. „Copii! Tovarăși ai Republicii Socialiste bolivariene Venezuela! Da, am crescut! Și, așa cum v-a dat aceste instrumente, președintele nostru Maduro vă va da și sala pe care o merităm! Vreau să vă aud strigând foarte tare, pentru el și pentru președintele nostru Chavez, care ne privește de acolo, se sus!”

În mijlocul uralelor de bucurie ale tinerilor, câțiva adulți, inclusiv câțiva profesori din El Sistema, nu scot nici un sunet. Dar ce e cu acest guvern atât de minunat, care răspândește cultură atunci când țara se chinuie în mizerie și care ridică viorile împotriva armelor?

Joy Eli (15 ani) și Caiberice (14 ani), percuționiști în programul din spitale

J.E.: Ne-au arătat instrumentele în timpul unui tratament de chimioterapie. La început mi-a plăcut vioara, dar când am încercat să cânt la ea, nu am simțit nimic. Nu mai făcusem niciodată muzică și această experiență a schimbat în mine o mulțime de lucruri pe care nu le pot explica. În timpul tratamentelor, muzica mă calmează și mă ajută să mă interesez mai mult și de cei din jurul meu.

C: Când am sosit la spital, eram cam agresiv, pentru că eram departe de familie. Făcusem chitară puțin, dar nu în El Sistema, ci într-un loc unde regula era cine cântă cel mai tare e cel mai bun! Aici, am învățat respectul pentru ceilalți, respectul pentru profesor. Când mă voi face bine, vreau să continui să cânt și să fac din asta o meserie. Când iese articolul tău? O să ni-l trimiți?

Gustavo Dudamel, fiu al Sistema și idol al tinerilor muzicieni, dirijând un concert pe străzile din Caracas

Gustavo Dudamel, fiu al El Sistema și idol al tinerilor muzicieni, dirijând un concert pe străzile din Caracas

Țara natală a lui Simon Bolivar, Venezuela de acum un secol era una dintre țările cel mai puțin dezvoltate din America Latină. Descoperirea de zăcăminte de petrol, printre cele mai importante cantitativ din lume, a produs o îmbogățire spectaculoasă, dar extrem de inegal împărțită. Punctul culminant este atins în 1970: Caracas era atunci orașul cel mai modern de pe continent, cu arhitectură de avangardă, muzeu de artă contemporană, operă nou construită. Clasa medie descoperea plăcerile reședințelor secundare de pe malul mării și călătoriile în străinătate. În 1975, José Antonio Abreu, compozitor, muzician, dar și economist și înalt funcționar, lansează un proiect cultural care are drept scop favorizarea amestecului social în orchestre de copii, în care învățarea muzicii se face în principal prin exercițiul colectiv.

Începuturile sunt modeste, dar fondatorul are un plan măreț. La prima ședință de lucru, ținută cu unsprezece copii strânși, asemeni apostolilor, într-un garaj, le-a spus acestora: „Într-o zi, veți fi dirijați de dirijorul Filarmonicii din Berlin!”. Iar extinderea la care a ajuns proiectul este impresionantă: în întreaga țară, inclusiv în sate pierdute prin munți, în junglă, celulele se înmulțesc, țesând o rețea formidabilă cu ajutorul căreia se schimbă experiențe, cunoștințe, competențe. În același timp, neobositul domn Abreu (colaboratorii săi sunt mereu uimiți de cât de puțin doarme) adună din ce în ce mai multe resurse publice. Între 1989 și 1993 va deveni chiar Ministrul Culturii. Organizația lui devine, din asociație, fundație de stat și concentrează, prin diverse metode juridice, partea cea mai importantă din bugetul național dedicat muzicii. Toți ceilalți actori din domeniu, inclusiv cele două orchestre profesioniste și cele câteva conservatoare ce existau deja, sunt coordonate astfel încât să se articuleze cu El Sistema – nume care înseamnă „sistem”, dar și „mașinărie”.

El Sistema în cifre

  • 500.000 de copiii și adolescenți integrați în Venezuela
  • 317 de nuclee (centre de formare)
  • 828 de orchestre de tineri, copii și copii foarte mici
  • 364 de coruri de tineri și copii
  • 6.000 de profesori
  • 12.800 de copii mici membri ai programului „Orchestra de hârtie”
  • 7.900 de deținuți care sunt membri ai unei orchestre în penitenciar
  • 2.800 de copii și adolescenți cu handicap înscriși în programe speciale
  • 1.600 de femei însărcinate și copii sub trei ani membri ai programului Nuevos Integrantes
  • 500 de copii și adolescenți în tratament înscriși în programul din spitale
  • 300 de tineri bursieri în formare în atelierele de producție ale lutierilor.

(Surse oficiale)

O țară intrată în rutină

În 2004, El Sistema anunță peste 200 de orchestre de tineri în toată țara, aproape 1.300 de profesori, peste 140.000 de copii și adolescenți înscriși. Structura de ansamblu, neuronală între nuclee și foarte piramidală, scoate în prim plan mai multe formații de excelență ale căror turnee internaționale reprezintă evenimente, în special Orchestra Națională de Tineret „Simon Bolivar”. Cei mai mari dirijori ai lumii (Claudio Abbado, Simon Rattle) vin să constate miracolul.

Claudio Abbado în fruntea Orchestrei Simon Bolivar. În Italia, dirijorul umanist era președintele de onoare al Sistema

Claudio Abbado în fruntea Orchestrei Simon Bolivar. În Italia, dirijorul umanist era președintele de onoare al El Sistema.

Tânărul minune Gustavo Dudamel își începe cariera fantastică. Va fi urmat de alte baghete: Christian Vasquez, Diego Matheuz, Rafael Payare; și de instrumentiști ca Edicson Ruiz, contrabasist la Filarmonica din Berlin. Profesionalizarea, chiar dacă nu era obiectivul inițial al acestui program, a devenit ambasadorul lui. Până la punctul în care pune reale probleme privind cariera ulterioară. Muzicienii din El Sistema care doresc să trăiască din arta lor au două variante: un post în străinătate, sau Orchestra El Bolivar, singura orchestră plătită la nivelul falangelor internaționale bune – și împărțită în „orchestra A”, care aproape că nu mai iese din țară și ai cărei membri au și funcții în zona de predare a muzicii, și „orchestra B”, tânără și, deci, mediatizată. Pe lângă aceste opțiuni, există și zona gri: posturi de funcționari foarte corect remunerate, posturi de semi-voluntari în logistica nucleelor. Nimic șocant într-o economie în tranziție, în care nu ne putem aștepta ca sectorul cultural să aibă la fel de mulți angajați profesioniști ca în țările noastre… dacă numărul mare de candidați nu ar dovedi că țara nu mai merge la fel de bine ca pe vremuri.

Într-o zi, vă va dirija șeful Filarmonicii din Berlin – a prezis José Antonio Abreu.

Într-o zi, vă va dirija șeful Filarmonicii din Berlin – a prezis José Antonio Abreu.

Căci, în câteva decenii, Venezuela a luat-o pe un drum contrar majorității națiunilor de pe continent. Începând cu căderea cursului petrolului, la mijlocul anilor 1980, prosperitatea a devenit o amintire îndepărtată. Inegalitățile, corupția au tras țara în spirala unei violențe urbane nemaiîntâlnite. Democrația, triumfantă în epoca de aur, se clatină. Demagogul Hugo Chavez ar fi putut face o ultimă manevră, având grijă să salveze aparențele: alegeri (în general falsificate), multipartidism (cu o opoziție atent spartă în bucăți), presă independentă (marginalizată prin cumpărarea tuturor marilor grupuri de către companii apropiate puterii). Venezuelanii de azi trăiesc într-un regim semi-autoritar ce amintește de Rusia lui Putin, dacă scădem abundența și adăugăm nesiguranța – adeseori denunțată drept cel mai bun aliat al puterii. Căci o politică economică dezastruoasă a golit până și raioanele supermarketurilor.

Ivan (9 ani), percuționist

Am început acum 3 ani. Tata este pescar, drumul care vine din satul nostru este foarte prost și de aceea nu pot merge la nucleu la fel de des ca alți prieteni. Duminică rămân cu părinții, acasă. Dar pur și simplu iubesc muzica. Sunt primul din familia mea care studiază în El Sistema, dar bunicul cântă foarte bine la chitară. Percuția se folosește adeseori în dansurile pe care le auzim la radio, așa că părinților mei le place mult să mă audă cântând și să vină la concertele mele. E adevărat că vii de la Paris? Arată-mi dacă ai pe iPhone o poză cu Turnul Eiffel!

Și El Sistema? În mijlocul ruinelor formate din zgârie nori și muzee închise, ale căror opere sunt vândute de oficialii regimului pentru profitul personal, contrastul este izbitor cu noul Centru național de Acțiune socială pentru muzică, creat de Tomas Lugo și decorat de marele artist Jesus Soto. Un auditoriu splendid, de 1100 de locuri, găzduiește concertele simfonice, o sală de muzică de cameră și o sută de studiouri de repetiții primesc tinerii veniți din întreaga țară.

Trebuie păstrată autonomia El Sistema pentru a-i menține eficiența.

La ocuparea postului, ministrul Culturii din timpul lui Chavez a crezut că putea să îl doboare dintr-o suflare pe Abreu, predecesorul său legat de regimurile anterioare. Președintele-colonel l-a primit pe muzicianul-economist; la finalul întrevederii, ministrul își pierduse puterea și El Sistema scăpase de această tutelă pentru a trece sub unica responsabilitate a președinției Republicii, în timp ce Abreu, cedând conducerea executivă apropiatului său, Igor Lanz, primea un statut „onorific”, care nu îi scădea cu nimic puterea decizională, ci îi garanta o independență absolută.

În mod evident, tatăl-fondator știuse să găsească acele cuvinte necesare pentru a-l convinge pe promotorul socialismului bolivarian că era absurd să repună în cauză proiectul social cu cea mai strălucitoare reușită. Și transmisese mesajul delicat că noua  putere trebuia să mențină autonomia El Sistema dacă dorea să-i păstreze eficiența și să nu riște să strice, pe scena internațională, unul dintre puținele lucruri pozitive din imaginea țării. Pentru că aceasta este realitatea: în această țară, unde înțelegerile secrete dintre administrație, armată, lobby-ul petrolier și bandele de teroriști au instaurat o cleptocrație ubuescă, singura organizație parapublică a cărei probitate este  dincolo de orice critici, inclusiv de criticile venite din partea opozanților celor mai radicali și din partea diasporei, rămâne El Sistema.

Probitate, da, dar nu neutralitate. Zvonurile contestatare au devenit strigăt de război când Gustavo Dudamel a dirijat orchestra Bolivar la funeraliile lui Chavez sau în februarie 2014, când poliția îneca în sânge manifestațiile studențești și El Sistema își sărbătorea 39 de ani de activitate în fața președintelui Maduro, ca și cum nu ar fi știut ce se întâmpla afară. E adevărat că Maduro este cel care a crescut subvențiile pentru organizație, care azi anunță 500 000 de tineri recrutați și își fixează ca obiectiv până la finalul deceniului un milion de membri. Dar pe ce realitate se bazează aceste cifre, ce nu pot fi validate de nici o sursă independentă? Și, odată îndepărtată imaginea ocrotitoare a lui Abreu (care are probleme de sănătate), oare regimul va putea rezista tentației de a înghiți El Sistema pentru a o dezmembra și a o coordona la fel de prost cum coordonează restul țării? Bătrânul maestru a făcut pariul unui pact cu diavolul, azi denunțat de vocile puternice ale câtorva muzicieni aflați în exil, în special de pianista Gabriela Montero. Dar avea de ales?

Dacă putem să ne păstrăm măcar câteva speranțe, acestea sunt susținute de cei care asigură funcționarea cotidiană a enormei mașinării. Căci reușita acesteia se măsoară și prin excepționala calitate a angajaților pe care i-a format de-a lungul anilor. Sub autoritatea lui Eduardo Mendez, care l-a înlocuit pe veteranul Igor Lanz, angajații din administrație, profesorii, cercetătorii și tehnicienii sunt formați după filosofia maestrului: disciplinați, muncitori, pătrunși de simțul misiunii pe care o au de îndeplinit, dar plini de voie bună, cu o libertate în vorbire și cu o inventivitate care îi fac să fie complet diferiți de majoritatea marilor instituții culturale de pe planetă.

Această creativitate se exprimă în experiențele asumate cu mândrie de inițiatorii lor și adeseori reluate în întreaga lume. După colțul unui culoar, mă întâlnesc cu Josbel Puche, creatoarea „orchestrelor de hârtie”. Celebrul „cor al mâinilor albe”, compus din copii cu deficiențe de auz, l-a emoționat până la lacrimi pe Claudio Abbado. În penitenciare, în spitale, concertele nu sunt organizate pentru deținuți și bolnavi, ci cu aceștia. Asist, în sala dedicată muzicii de cameră, la o prestație tulburătoare oferită de copiii din secția de oncologie a spitalului din Caracas. Câțiva dintre ei au ținut neapărat să cânte, deși sunt sub chimioterapie și au acul pentru perfuzie în venă; scaunul gol al unui băiețel care a adormit pentru totdeauna noaptea trecută face să crească emoția, totuși, sentimentul dominant este cel de veselie. „Copiii aflați într-un mediu închis, pradă dezrădăcinării și angoasei, sunt capabili de o energie surprinzătoare dacă li se permite să iasă la lumină”, subliniază Leonardo Mendez, coordonatorul programului. „Grupurile nu sunt fixe, copiii vin și pleacă, între casă și spital, dar într-o zi se obțin aceleași rezultate ca cele obținute într-o săptămână de muncă normală, într-un nucleu. Bineînțeles, această implicare pozitivă joacă un rol esențial în vindecarea lor.”

Leonardo se ocupă și de programul Nuevos Integrantes, al cărui scop este să ducă muzica în… maternități. Dincolo de imaginile suprarealiste ale unei harpiste cântând printre incubatoare și ale unui cor așezat în fața pătuțurilor, muzica nu i se adresează doar fibrei muzicale a nou-născutului. „Este o bună ocazie pentru a sensibiliza părinții la ceea ce le putem oferi”, continuă Leonardo. „Familiile aflate într-o situație de fragilitate afectivă și financiară vor vedea nașterea copilului ca pe un eveniment important pentru întreaga societate și își vor strânge legăturile în jurul proiectului educativ. Acesta începe la întoarcerea acasă, cu discurile date pentru ascultare, se continuă în grădinițele muzicale și la concertele pentru cei mai mici. Poate că unii părinți nu vor face aceste activități cu copiii lor, dar, dacă vor avea probleme mai târziu, cel puțin vor ști că noi suntem aici, pentru a-i ajuta.”

Și iată El Sistema la o răscruce de drumuri. Angajat într-o creștere exponențială în care cel mai mic pas greșit poate însemna prăbușirea, sistemul și-a legat soarta de cea a unei țări intrate în rutină și este posibil să nu mai fie salvat decât de internaționalizare. Conducătorii o știu prea bine și par să studieze toate scenariile acestei partide de șah. Cine va câștiga? Departe de aceste întrebări, în marele auditoriu al Centrului, 500 de copii sub trei ani mă împresoară cu o veselie gălăgioasă, sărind pe genunchii părinților. Vor asista la primul lor concert simfonic, cu lucrări compuse special pentru ei; o liniște neașteptată se lasă peste sală de îndată ce din orchestră urcă vibrația contrabașilor. Un lucru este sigur: aici se pune în continuare în practică ceva unic, în care societățile noastre nu mai cred. Ideea că ființele umane se pot construi și pot deveni mai bune prin muzică.

Mulțumiri Rominei Noviello și Normei Mendez pentru primirea la Caracas și lui Raul Lubo pentru activitatea universitară.

De ascultat

Trei discuri cu Orchestra de Tineret Simon Bolivar

Ceaikovski/Shakespeare: Hamlet, Furtuna, Romeo și Julieta. Gustavo Dudamel. DG, 2011

Orchestra într-unul dintre compozitorii care au propulsat-o spre succes, sub bagheta incandescentă a dirijorului său star.

DANZON: Marquez, Revueltas, Chavez, Nobre… Keri-Lynn Wilson. Dorian, 1998.

DANZON: Marquez, Revueltas, Chavez, Nobre… Keri-Lynn Wilson. Dorian, 1998.

Prețioasă mărturie a epocii „înainte de Dudamel”. Sensibilitatea lui Keri-Lynn Wilson ne emoționează profund, dar toată seria Dorian consacrată compozitorilor latino-americani este de neratat.

RAMEAU IN CARACAS: Uverturi și suite extrase din opere. Bruno Procopio. Paraty, 2013.

RAMEAU IN CARACAS: Uverturi și suite extrase din opere. Bruno Procopio. Paraty, 2013.

O deschidere neașteptată către repertoriul baroc, care demonstrează versatilitatea falangei venezuelane, excepțional condusă de franco-brazilianul Bruno Procopio.

El Sistemonde?

Adesea copiat, rar egalat. Dacă El Sistema a făcut numeroși emuli pe toate continentele, nici unul dintre aceștia nu a atins gradul de dezvoltare și ambiția modelului venezuelan.

Cartierul Rampart, Los Angeles. Unul dintre cele mai problematice cartiere ale orașului, unde noii imigranți încearcă să scape de influența bandelor, înainte de a pleca spre un viitor poate mai bun. Din centrul de acțiune socială HOLA se aude un sunet discret de viori, clarinete sau tubă. Aceeași implicare la repetiții ca la Caracas, aceeași maturitate în discurs și în atitudinea elevilor – dintre care mulți nu vorbesc engleza. Au între șase și șaisprezece ani, majoritatea sunt hispanici sau asiatici, reflectând compoziția demografică a celor trei zone în care s-a instalat YOLA (Young Orchestra of Los Angeles), departament educativ al Los Angeles Philharmonic. Inițiativa a fost a lui Deborah Borda, președinta orchestrei: „Am înțeles cu adevărat cum funcționează El Sistema mergând la Caracas, pe când încercam să finalizez venirea lui Gustavo Dudamel la noi, ca director muzical. M-am întors de acolo fără să  fiu sigură de aducerea lui Gustavo, dar jurându-mi că o să aduc El Sistema!”. Ca o șefă hotărâtă, le obține pe ambele, plus un buget anual de 3,5 milioane de dolari, strânși exclusiv din mecenat. Din 2008 și până azi, 700 de copii urmează cursuri intensive, cincisprezece ore pe săptămână, și aproape 5000 participă la acțiunile de sensibilizare. Și lucrurile funcționează. Dovadă, concertele dirijate de Dudamel, idol al tinerilor muzicieni, și de invitați de renume, ca Simon Rattle sau David Robertson, fără a-l uita pe dirijorul permanent, Juan Felipe Molano. Dar și faptul că primii adolescenți încep să intre la marile conservatoare americane. „Desigur, am făcut multe adaptări modelului venezuelan”, continuă Deborah Borda. „Uneori mi-ar plăcea, la fel ca maestrului Abreu (despre care mi se pare scandalos că nu a primit încă Nobelul pentru Pace), să iau singură toate deciziile, dar așa ceva nu este nici posibil și nici măcar de dorit. Parteneriatele pe care le-am încheiat cu fundațiile de acțiune socială și cu universitățile au un rol determinant în acest succes, în aceeași măsură ca starea de spirit atât de creativă a californienilor. La nivel mai general, există unele calități americane care favorizează dezvoltarea acestor proiecte: gustul pentru muncă, dorința de a fonda comunități legate prin ambiția comună și pozitivă față de viitor. Când spun americane, mă refer la tot ce intră între Alaska și Țara de Foc: la Buenos Aires, Montevideo, São Paolo, Bogota, găsesc aceeași energie în repetițiile cu copiii ca la Caracas sau Los Angeles.”

Pe alte continente

Realitatea pare să îi dea dreptate, un exemplu fiind recentul turneu făcut de Orchestra de Tineret din Statul Bahia în țara noastră. Putem estima la 60 000 numărul de tineri formați azi în cele două Americi (cu excepția Venezuelei, evident) după principiile El Sistema. Este încă puțin, dar este deja începutul unei mișcări semnificative și îmbucurătoare, căci țările implicate sunt de această dată democrații adevărate, iar modelele de finanțare sunt atât publice (ca în Brazilia) cât și private. Oare asta înseamnă că speranța de a vedea tinerii din toate clasele sociale apropiindu-se de muzică scade pe măsură ce ne îndepărtăm pe apele celor două oceane? În Africa și în Asia, numărul copiilor înscriși în proiecte inspirate de El Sistema nu depășește 4000, dar rezultatele obținute în Coreea de Sud sau în Japonia sunt deja importante. În Europa este vorba, probabil, de 20.000 de copii și adolescenți, dintre care 8.500 în Italia, plus un proiect scoțian (Big Noise) citat ca exemplu de Caracas. Trebuie menționat faptul că Fundamusical (Fundația de Stat de drept venezuelan care reprezintă El Sistema) nu are nici o filială în străinătate și nu cedează dreptul de utilizare a numelui inițiativelor similare din alte țări, chiar dacă le încurajează. Numele comun „sistema” nu este marcă înregistrată și orice persoană fizică sau juridică îl poate înregistra în țara din care provine. Lucru care s-a întâmplat deja în mai multe țări, printre care și Franța. Dar cum stau lucrurile în Franța? Vom urmări cu mare atenție inițiativa asociației Passeurs d’Arts: susținută în mod exemplar de primăria din Cergy-Pontoise (cu circa un milion de euro pe an), această asociație activează în toate școlile primare și își propune ca în câțiva ani să creeze centre comunitare, echivalente ale nucleelor. Démos, fondată în 2010 de Cité de la Musique, atinge azi aproape 800 de copii în Ile-de-France, în Isère și în Aisne. Totuși, directorul ei, Gilles Delebarre, nu a căutat să se inspire direct din exemplul venezuelan. „Ni s-a părut important să găsim singuri o cale adaptată la contextul francez. Obiectivul nostru este, fără îndoială, mult mai puțin revoluționar: nu vizăm o transformare completă a personalității copiilor, ci, în mod mai pragmatic, identificarea și inițierea celor care prezintă semne că ar putea ajunge la conservator, dar fac parte din categoriile sociale tradițional excluse din învățământul artistic.”  Profesorii sunt de calitate, la fel și dirijorii asociați, echipa cunoaște bine domeniul și face evaluări documentate. Cu toate acestea, concertele la sala Pleyel au lăsat un gust amar, căci copiii au avut nevoie să fie secondați de profesori sau de muzicieni de la conservator. Și, în ciuda devotamentului profesorilor, un curs la Démos nu degajă energia care explodează la Caracas sau la Los Angeles, iar discuțiile cu copiii nu scot la iveală personalități atât de bine dezvoltate. Influență imposibil de combătut a diferențelor culturale? Sau simplă problemă cantitativă? Căci, dacă micuții americani fac 15 ore de muzică pe săptămână, iar venezuelanii mai mult de 30 (evident, mai puțin intensiv decât în SUA), francezii sunt reduși la… 4 ore. În aceste condiții minimale, este imposibil să sperăm la o dezvoltare intelectuală, artistică și culturală comparabilă. Dincolo de mijloace și de voința politică, problema este interesantă pentru științele educației. Un copil are nevoie de somn. Dar oare are nevoie și de lene? Pentru a dezvolta simțul efortului și al performanței… dar și pentru o minte cât mai deschisă, trebuie să multiplicăm activitățile de inițiere în diferite domenii, sau să punem accentul pe practica aprofundată într-unul singur?

V.A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 29, 2015 de în Muzica, Nou și interesant, Presă şi etichetată , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.465 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: