Într-o joi, 22 octombrie 2015, la Opera Națională București
Piotr Ilici Ceaikovski – Evgheni Oneghin
Dirijor: Iulie Florea, regia: Ion Caramitru
Maestru de cor: Stelian Olariu
Cătălin Țoropoc (Evgheni Oneghin), Tatiana Lisnic, invitată (Tatiana), Pavel Petrov, invitat (Lenski), Marius Boloș (Prințul Gremin), Sorana Negrea (Larina), Maria Jinga (Olga), Adriana Alexandru (Filipievna), Dan Indricău (Căpitanul/Zaretzki), Valentin Racoveanu (Triquet)

Multe locuri libere în sala ONB pentru debutul Tatianei Lisnic în Evgheni Oneghin. La prima pauză, majoritatea spectatorilor de la balcon și din loje s-au mutat la parter și senzația de dezolare s-a mai estompat. Un debut departe de ochii și urechile criticilor occidentali, un test drive al rolului Tatianei. Vom vedea, în viitor, unde va avea un mare succes cu el. Dar aceste debuturi, la periferia aristocrației operatice mondiale, sunt un noroc pentru spectatorii români, care pot vedea un artist internațional la prețuri infime.

Producția lui Ion Caramitru (premiera a avut loc în 2009) este atât de plictisitoare și de incoerentă, încât letargia pe care o iradiază își pune amprenta peste tot spectacolul. Pe lângă faptul că se inspiră copios din cea a lui Iuri Temirkanov din cea mai proastă perioadă a Teatrului Mariinsky (anii ’80), abuzul de scene în care apar copii, pentru a sublinia inocența, este de prost gust (demers inutil în context, pentru că este deja subliniată și de muzică și de libret și de versurile lui Pușkin), iar jocul de lumini creează situații incomprehensibile (de exemplu, după marea scenă a scrisorii, când se luminează de dimineață, Tatiana îi înmânează Filipievnei scrisoarea către Oneghin, apoi scena se întunecă, iar ea se întoarce să tragă un pui de somn, de parcă dialogul cu servitoarea durase toată ziua, după care se ridică din pat și pleacă, întunericul fiind justificarea pentru mutatul decorurilor.) Partizanii producțiilor clasice țin mereu să argumenteze că numai așa se pot respecta toate intențiile compozitorului și ale libretistului. Nu e și cazul lui Ion Caramitru, care, surprinzător pentru un „om de teatru”, nu reușește în nici o scenă să propună ceva interesant figurației, în afară de niște coregrafii expirate sau, specialitatea numărul unu a unei Anda Tăbăcaru Hogea, de târârea unor zdrențe pe scenă.

Orchestra ONB s-a străduit să cânte memorabil și, în general, a reușit să producă niște sunete foarte frumoase (în special „lemnele”). Cornul, care este o problemă în toate orchestrele românești, a ajuns la media națională de a greși doar o mică parte din partitură (spre deosebire de spectacolul din 2009, pe care l-am recenzat aici, în care era totul greșit). În ciuda eforturilor tehnice, totuși Iurie Florea nu a reușit să recreeze drama, ci doar să bifeze placid partitura. Corul, unul dintre atuurile ONB, a fost în nota obișnuită, adică foarte bine, cu o dicție și o definiție a vocilor foarte bune, dar un pic prea tare, în prea multe scene.

Cătălin Țoropoc era una dintre atracțiile serii, cel puțin pentru mine. Un timbru superb, cu un vibrato care s-a mai calmat odată cu experiența, rezultând de aici o voce de o noblețe dezinvoltă. Totuși, tehnica pe care o folosește îl face să aibă tendința de a obosi în timp, răgușindu-l. La toate acestea se adaugă o caracterizare destul de neutră a personajului, care nu suferă nici o evoluție de la o scenă la alta, deși e vorba totuși de o creație romantică, în care superficialitatea lui Oneghin din primele scene ajunge să fie pedepsită de soartă, aruncând personajul într-o stare opusă la finalul operei.

Tatiana Lisnic a fost, în aceste condiții, adevărata vedetă a serii. A cântat cu profesionalismul așteptat, dar și cu știință. Lirismului din vocea ei i s-a adăugat rafinamentul unei nuanțări lipsite de exagerare, așa cum este obișnuința pe scenele importante din Europa. Aici se vede diferența față de artiștii autohtoni, care nu au prea cântat în alte părți decât pe scenele românești. În mare, ei folosesc două variante de a interpreta un rol: fie doar cântă notele din partitură, fără să se implice deloc, rezultatul fiind unul monoton ca melodia unei flașnete, fie exagerează verist orice sentiment, devenind caricaturali. Soluția nu este nici una, nici alta, ci încercarea de a aduce ceva personal în caracterizare, chiar și cu riscul unor licențe muzicale, sau al unor note ratate. Marii soliști reușesc să facă ceea ce se numește „însușirea personajului”: să prezinte un rol într-un fel unic, propriu doar lor. Tatiana Lisnic a reușit în bună măsură acest lucru, dar în limitele ei artistice, care nu o pot încă plasa la nivelul cel mai înalt, al unei Anna Netrebko, de exemplu.

Lensky a fost liniar în interpretarea lui Pavel Petrov, a cărui dicție a fost inevitabil cea mai bună și care cunoștea rolul în amănunțime. A făcut o bună impresie peste tot, nu doar în marea arie („Kuda, kuda”).

Restul distribuției a fost într-o formă destul de bună, începând cu Marius Boloș, care a făcut un Gremin foarte credibil, chiar dacă diferit de stilul obișnuit al bașilor cu voce foarte rotundă și foarte profundă, și continuând cu Maria Jinga, onestă în rolul Olgăi, și cu Sorana Negrea, o Larisa juvenilă, în schimb cu un Triquet (Valentin Racoveanu) destul de banal și limitat în registrul acut și terminând cu o Filipievna (Adriana Alexandru) cu o voce atât de uzată, încât părea exagerată chiar și pentru rolul Contesei din Dama de pică.

Un spectacol care a arătat toate limitele producției, pe care distribuția nu a reușit, din păcate, să le depășească, așa cum se întâmpla atunci când o soprană de calibrul Elenei Moșuc făcea să se estompeze cu totul banalitatea vechii producții a Traviatei, sau când Cellia Costea anula în același mod decrepitudinea vechii producții din Tosca.