Într-o vineri, 23 octombrie 2015, la Ateneul Român
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea
Solistă: Roxana Constantinescu
Wolfgang Amadeus Mozart – Uvertura operei La Clemenza di Tito
Wolfgang Amadeus Mozart – Arii de operă
Edward Elgar – Simfonia nr. 2
Singurele concerte cu adevărat interesante din stagiunea anunțată de Ateneu au fost joi și vineri, săptămâna trecută. Privind în urmă, s-ar putea chiar spune că dirijorul Christian Badea are propria lui stagiune, care merită frecventată cu prioritate. Astă primăvară, am avut o serie memorabilă de concerte, în care soliști au fost Stefan Tarara, Alexandra Conunova, Lise Davidsen, și un extraordinar act III din Parsifal cu Stefan Vinke și Eric Halfvarson. O serie de concerte care au aprins speranțele melomanilor că stagiunile poeților din interbelic ar putea reveni. De data aceasta, invitata lui Christian Badea a fost mezzo-soprana Roxana Constantinescu, cu un program de arii de Mozart.
Seara de vineri a început cu discursul unei reprezentante a MAE, care a marcat 60 de ani de când România este membră a Națiunilor Unite, discurs nu prea inspirat, care lăsa impresia că e vorba mai degrabă de un fel de Facebook al națiunilor care celebrează 60 de ani de la join in-ul României, un user care „și-a făcut mulți prieteni” aici (citare exactă). M-am simțit foarte bine aflând că țara mea nu e singură printre străini și am devenit și mai nerăbdător să înceapă cât mai repede muzica.
Un recital de arii de operă, susținut de un singur artist, cu lucrări ale unui singur compozitor, comportă riscul monotoniei. Roxana Constantinescu și Christian Badea l-au eliminat cu nonșalanță, datorită instinctului lor teatral. N-a fost doar o schimbare de garderobă între diverse arii, așa cum suntem obișnuiți. Rolurile travesti, „în pantaloni” (Cherubino, Ramiro), au fost lăsate în partea a doua a recitalului. Corul Bella vita militar a fost un intermezzo cântat în sală, ca o paradă, orchestra acompaniind fără dirijor. Bisul a fost spumos, o transpunere modernă a lui Cherubino (Non so più cosa son, cosa faccio) în epoca rețelelor sociale și a telefoanelor mobile. Dar nu s-a rezumat totul doar la actorie, de altfel una de foarte bună calitate. Roxana Constantinescu este o voce temperamentală, cu o agilitate remarcabilă, iar experiențele recente din muzica baroc au făcut ca trilurile din La finta giardiniera să fie impresionante. Feminitatea din aria Dorabellei a fost estompată, făcând loc unui personaj mai voluntar decât cel cu care suntem obișnuiți. Însă mezzo-soprana nu s-a sfiit să își pună amprenta personală asupra personajelor prin diverse licențe muzicale, în care dinamica unei arii putea fi schimbată. Cherubino șoptind în pasaje în care îl țineam minte strigând, dar și tempouri sau tonalități diferite au fost adunate într-un demers artistic de-a dreptul cuceritor.
În partea a doua a concertului, Christian Badea a ales Simfonia Nr. 2 de Edward Elgar. O simfonie regală, pentru că a fost compusă în memoria lui Edward VII. Deși nefrecventată de nimeni în România, lucrarea a fost un adevărat cal de bătaie pentru dirijorii britanici, în special pentru Sir Adrian Boult, și chiar și compozitorul însuși a lăsat posterității două înregistrări dirijate de el.
Nu este prima oară când Christian Badea propune muzica lui Elgar publicului de la Ateneu, vă mai amintiți de Variațiunile Enigma și acel superb Pomp and Circumstance March de acum doi ani?
Badea s-a poziționat, ca interpretare, în tradiția britanică: un discurs simfonic robust și legat, simfonismul primând în fața accentuării episoadelor din lucrare. Partea a doua, Larghetto, funebră și maiestuoasă, mi-a plăcut cel mai mult. Orchestra Filarmonicii a răspuns prompt, părând să se simtă foarte confortabil în acest repertoriu, și rezultatul a fost dincolo de orice reproș, ba chiar m-a impresionat percuția, foarte exactă, un adevărat motor ritmic al simfoniei în multe momente, prin repetiție. Un nou concertmaestru, David Lefèvre, a fost liderul orchestrei și iată cum o situație administrativă exasperantă, cea a lipsei unui concertmaestru permanent, poate fi răsturnată în favoarea calității prin invitarea unor violoniști de valoare foarte bună, care fac astfel încât orchestra să fie permanent provocată să se îmbunătățească.
Singurul regret este acela că nu am fost și joi la Ateneu, cedând ispitei de a merge la ONB pentru Evgheni Oneghin, a cărui producție, prin comparație, a fost mai puțin atractivă chiar și decât mica regie a recitalului Roxanei Constantinescu. Vești despre viitoarea întâlnire cu Christian Badea nu avem, deocamdată. Dar îl așteptăm; cu cât mai repede, cu-atât mai bine.
Galerie foto © Romeo Zaharia:
Despre Opera 
Orchestra era extenuata la ultima parte a simfoniei, unii dintre seniori nici n-au mai fost in stare sa se bucure de aplauze… 🙂 Despre dra Constantinescu, pot sa spun ca n-am fost impresionat, trilurile de care pomeniti fiind fluide si atat, iar stilul actoricesc cam exagerat pentru gustul meu. Am zambit la momentul in care il zguduia de guler pe dl Badea, probabil ca multi din membrii orchestrei ar fi vrut sa fie in locul ei 🙂 Eu insa tin sa-i multumesc, simfonia lui Elgar a fost, de departe, cel mai bun moment al stagiunii simfonice de pana acum.
ApreciazăApreciază
Hm, cam multe săgeți în doar câteva fraze. Nu mi-am dat seama de extenuare, cât despre „multi din membrii orchestrei ar fi vrut sa fie in locul ei”, asta sună de-a dreptul ciudat. De ce să vrea cineva să-l „zguduie de guler”? Chiar vă rog să detaliați.
În rest…, care stagiune?
ApreciazăApreciază
Au fost patru concerte simfonice pana acum. Cat despre gulerul dlui Badea, s-ar putea sa ma insel, dar am avut impresia ca uneori orchestra se straduia sa mentina ritmul impus. A propos, sunt singurul caruia i s-a parut ca Lefevre depunea efort suplimentar (gestica, zambete, mimica expresiva) in contrast cu vecinii din orchestra?
ApreciazăApreciază
Nu suntenți singurul care a remarcat. Dar asta face parte din rolul jucat de un concert maestru, care trage orchestra după el prin aceste mișcări exagerate. La orchestrele mari, cum e Berliner Philharmoniker sunt chiar 3 concert maeștri permanenți (sigur, nu cântă toți în același concert), dar o relație permanentă a lor cu membrii orchestrei nu mai necesită o gestică exagerată.
La FGE nu există concert maestru permanent, pentru simplul motiv că doamna Anda Petrovici este titulara postului dar, fiind recuzată de orchestră acum deja mulți ani, ea continuă să ocupe funcția din punct de vedere formal, împiedicând angajarea unui nou concert maestru. Astfel s-a ajuns la situația în care leader-ul orchestrei este mereu invitat, mai ales la concertele importante.
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru precizari, am mai invatat cate ceva 🙂
ApreciazăApreciază
Citind cartea lui Daniel Barenboim mă gândeam: „Dar la ce anume ne așteptăm de la un concert? Cât contează cum arată muzicenii la sfârșit?”. Cred că important este cum au cântat, nu cât au obosit.
Ce legătură are asta cu Barenboim? Mi-a declanșat o amintire, a unui concert, Brahms 1, cu Celibidache dirijor, Barenboim la pian. Celi era ca un artistocrat, nu i s-a deranjat nici un fir de păr, conducând orchestra imperial și seren. Pianistul, la final, abia se mai ținea pe picioare. Cred că a slăbit câteva kilograme în vreo 40 de minute. Rezultatul: uluitor.
ApreciazăApreciază
Din cate mi s-a „suflat la ureche” am inteles ca orchestra FGE nu e deloc incantata sa lucreze cu Ch. Badea, care ii pune la munca si le cere sa dea mult mai mult decat au ei chef in mod obisnuit. Nu e de mirare ca erau „extenuati” :D)))))))))
Roxana si-a mai spalat din pacate, compensand un pic prestatia inodora, incolora si insipida de la concertul „celor 3 dive” de la craciun. Dar se pare ca lucrul cu trupe de baroc a avut un mare efect in evolutia ei artistica.
ApreciazăApreciază
Nu mi-e clar: ați fost la concert?
ApreciazăApreciază